Dacă, printr-o distorsiune temporală, ne-am trezi la sfîrşitul anilor ’80, la un cenaclu de proză (cum a fost cel condus de Ovid. Crohmălniceanu, de pildă) şi dacă, la acel cenaclu, ar citi (o povestire sau un fragment de roman) un prozator/o prozatoare de azi (unul dintre cei des pomeniţi pe Google) – fac pariu că s-ar rîde în hohote. Nu s-ar comenta prea mult, nici nu s-ar critica, s-ar rîde, în schimb, sănătos, cum s-a rîs prea puţin în ultimii 20 de ani de literatură română. Pentru că involuţia de azi (asta nefiind opusul evoluţiei, ci cangrena de după stază) din proza noastră este, de multe ori, la nivelul caraghioslîcului, iar cînd citeşti cărţi întîmpinate cu extaze şi curate revelaţii pe coperta IV (şi doar acolo), nu poţi, dacă eşti sănătos la cap, să nu izbucneşti în rîs. Ştiu, ştiu, ar trebui luaţi pe rînd, frumos, şi desfiinţaţi încetişor, cu croşeta, la toate „nivelurile“: gramatică, lexic, construcţie, personaje, aşa se face, nu?, dar de ce-ar face-o critica atunci cînd cei trei (patru?) prozatori adevăraţi n-o mai fac? Şi nu teoretic n-o mai fac, nu programatic, nu explicit, ci n-o mai fac aşa cum se făcea dintotdeauna, practic, implicit, subteran, în cărţile lor, citite, altădată, de zeci de mii de oameni.

DE ACELASI AUTOR Trenul groazei Poveşti de viaţă Marea topire Memoriile lui Márquez Probabil că, dacă ar mai fi trăit, Mircea Nedelciu – prozatorul en titre (nu doar) al Generaţiei ’80 – ar fi rîs mai întîi sănătos, iar apoi le-ar fi atras atenţia unora că Facebook-ul are alte legi decît romanul, iar Twiter-ul are alte reguli decît proza scurtă şi foarte scurtă. Iar ca să te poţi juca cu interferenţele pe care noile medii fulgurante le produc în dependenţa înnăscută de poveste a oamenilor, trebuie să fii foarte bun în ambele zone: medii şi poveste. Dacă nu şi în alte cîteva domenii – neuroştiinţele, de pildă, cu noile lor descoperiri în