Zilele trecute, o vânzătoare îşi zorea clienţii să părăsească magazinul din care îşi faceau cumpărăturile, invocând că e sâmbătă, zi nelucrătoare pentru mulţi, şi că-l aşteaptă copiii acasă. L-or fi aşteptând, nu neg, dar cu siguranţă copiii aceia au nevoie de o pâine pe masă. Iar pentru pâinea aia, vânzătorul trebuie să-şi ia leafa, pe care patronul i-o asigură din vânzările făcute. Altfel spus, şi din banii cheltuiţi de oamenii aflaţi la spartul târgului în magazin.
Că atitudinea comercianţilor români lasă de dorit nu este o noutate. Fiecare dintre noi ne-am lovit, la un moment dat, de plictisul ori lehamitea vânzătorului, de graba acestuia de a pune lacătul pe uşă, de revolta lui în momentul în care clientul îi solicită intervenţia, dar decide să nu cumpere nimic.
Nu este treaba clientului că vânzătorul nu are să-i dea rest de la bancnota de 200 de lei ori că tocmai i s-au terminat monedele, astfel că mărunţişul va fi înlocuit, că vrei sau nu, cu nişte pliculeţe de zahăr ori cu nişte gumă de mestecat. Nu e treaba clientului nici că individei nu-i convine că trebuie să rearanjeze hainele pe umeraşe ori că a probat trei obiecte vestimentare şi s-a decis să nu cumpere niciuna, pentru moment. Nici că tocmai s-a terminat rola din casa de marcat, aşa că nu va primi bon fiscal! Ori că madama trebuie să rearanjeze hainele pe umeraşe
Cumpărătorul nu are timp să aştepte până ce vânzătoarele fac schimb de reţete ori până îşi termină palavrele la telefon. El aşteaptă respect, aşteaptă să fie tratat cu bun-simţ, aşteaptă servicii profesioniste, nu de alta, dar pentru toate acestea plăteşte. Nu că un zâmbet ori un „bună-ziua” ar fi pe bani!
Comercianţii autohtoni au încercat să preia anumite elementele de la cei din străinătate, însă selecţia s-a făcut după chef. De câte ori nu aţi păţit să fiţi luaţi la întrebări încă de la primul pas făcut peste p