Uneori, prin cluburi ai ocazia să dai peste oameni nostalgici. Ăia, care se lamentează asupra faptului că în ziua de azi nici distracţia nu mai e ce-a fost. Respectivii au prins vremurile în care distracţia se derula în locuri ca Discoland, Park Place sau The Note. Deloc întâmplător, niciuna din locaţiile astea nu mai există. Astăzi, clubbing-ul se execută în pub-uri, cârciumi, lounge-uri cu pretenţii sau diverse locuri cu ştaif cică, unde cei care nu fumează trabucuri sunt desconsideraţi.

Un ipotetic tablou, numit „Party în Timişoara“, are musai câteva coordonate. Peste tot, mesele cu vizibilitate sunt ocupate de „feţele triste“. Indivizii aceia care au o atitudine detaşată şi nişte moace care exprimă sentimentul de „am venit obligat“. De parcă cineva i-ar fi adus cu forţa la distracţie împotriva voinţei lor. Când nu e vorba de program de club, aceste feţe triste se căznesc să vorbească cât mai tare în timpul unui concert, pentru ca lumea să-i remarce. Însoţiţi de piţipoance cu „vechime“, care au muncit destul de mult până să ajungă acolo în faţă, în lumina reflectoarelor. Alături de ei stau la loc de cinste alte feţe, şmechere, de această dată din tagma sponsorilor. Nu vă gândiţi la prostii, nu mă refeream la burlacii milionari ai oraşului. E vorba de cei care oficial îşi fac meseria. Cei care sunt însoţiţi de promoteriţe, de la care cumperi un pachet şi primeşti în plus o brichetă. Sau numărul de telefon, după caz, buzunar sau papagalul din dotare.

Adevăraţii şmecheri sunt însă alţii. Cei care n-au treburi mărunte, şi care la rândul lor au alţi şmecheraşi în dotare. Ăia trimişi din când în când să mai îmbuneze prin metode specifice câte un patron care refuză să plătească taxa de protecţie. Bodyguarzii sunt şi ei o categorie aparte. Vremurile profund democratice pe care le trăim au generat noi şi noi firme de protecţie şi pază, care adeseori se tran