Sculatul voluntar de dimineaţă e pentru leneşii care ştiu să se bucure de viaţă. Sună neplăcut, a sentinţă definitivă – nu e, sună a contradicţie – nu e. Oricît m-aş fi gîndit, n-am descoperit nimic mai ritualizat în cotidian decît acest sculat dis-de-dimineaţă. Căci nu e nimic mai plăcut decît să te trezeşti înaintea tuturor şi, în liniştea adormită a casei, să te bucuri de două-trei ore doar cu tine şi tabieturile tale – oricare ar fi ele – înainte de începutul public al fiecărei zile.
6, 6 şi jumătate, într-o dimineaţă neagră de iarnă, pot părea un coşmar pentru mulţi dintre cei care nu-s nevoiţi să ajungă la muncă pe la 8 fix. Cei nevoiţi să se trezească la orele astea, ca să plece repede la muncă, au deja alte metode de a rezona cu situaţia. Nu despre ei vorbim acum. Vorbim despre cei al căror program zilnic începe ceva mai tîrziu.
DE ACELASI AUTOR Omagiu paznicilor Mic bestiar de metrou De prin ogradă Scrisori, misive, mesaje Prima cafea fierbinte, prima ţigară (poate). Trecerea uşoară în luciditatea treziei totale. Liniştea. Bucuria de a citi pe îndelete, în bucătărie, un articol oarecare, despre gazele de şist, şi un altul despre Nigella Lawson, regina brioşelor englezeşti. În dimineţile de primăvară tîrzie către vară, poţi chiar să auzi, în oraşul încă tăcut, cîntec de păsări mici. Mierle, privighetori, ce-or fi, sînt minunate. Vrăbii certăreţe. Ai timp să uzi florile, să mai faci o cafea, să vezi ce mai spune lumea pe Facebook. Trecerea spre obligaţiunile zilnice e uşoară, treptată, senină, nehurducată.
De partea cealaltă, tabăra somnoroşilor pare a fi cea mai chinuită. Pentru ei s-au inventat snooze-urile din ceasuri şi telefoane apăsate de două, trei, şapte ori, din năclăiala dulce a somnului. Pentru ei au imaginat unii (probabil că tot nişte semeni în suferinţă) cele mai teribile ceasuri deşteptătoare. Unul începe să sune din rărun
