Care sînt şansele unui demers cinematografic mimetic-realist de a pune pe ecran „fapte şi doar fapte“ – nedeformate, neinflexionate de filtre ideologice? Teoria modernă de film e sceptică: adevărul nefiind ceva ce există pur şi simplu out there, ca o esenţă de care lucrurile sînt impregnate, cinema-ul nu-l poate „revela“. Tot ce face cinema-ul mimetic-realist este să producă sensuri, şi nu poate face asta decît în relaţie cu sensuri deja construite şi larg acceptate. La asta se referă criticul Lucian Maier cînd, într-o cronică la După dealuri, vorbeşte despre „capcana ideologiei“. Strategia din spatele filmului lui Mungiu, menită a-l scoate din capcană, a-l ridica deasupra ideologiilor, este să ofere ceva muniţie, dar nu destulă, mai multora dintre ele, să le semnalizeze mai multora că-l pot anexa, fără să se lase anexat exclusiv şi pînă la capăt de nici una. Spectatorilor care vor să-l „citească“ într-o cheie socio- (şi un pic bio-) deterministă, li se oferă, probabil, cea mai multă muniţie, dar nu suficientă pentru a bloca alte interpretări, care pun accent pe autodeterminarea individuală (opţiuni existenţiale ireconciliabile, eros vs agape etc.), pe căile misterioase ale facerii de rău (care devine, astfel, rău metafizic) şi ale credinţei. Despre cele două tactici stilistice de bază – descrierea personajelor numai din afară şi maniera de prezentare no comment a tuturor acţiunilor –, folosite de Mungiu pentru a ţine în echilibru toate aceste posibilităţi, am vorbit săptămîna trecută. Acum aş dori să discut un pic despre două tipuri de ostilitate stîrnite de demersul lui.

DE ACELASI AUTOR American dreamer Artă academică Literatura ca dinamită Starea disciplinei În primul rînd, refuzul lui manifest de a „editorializa“ – efortul de a extirpa, din modul de prezentare a oamenilor şi a evenimentelor, orice comentariu, orice verdict stigmatizant etc. – tinde s