Se spune că politica este o damă de moravuri discutabile, fiind o întreprindere la fel de veche ca şi prostituţia. Se spune, n-am de unde şti, pentru că n-am fost şi nici nu aspir să devin om politic. Măcar pentru că, dacă privim chiar cu atenţie şi cu ceva seriozitate, într-un sistem de referinţă cartezian, al normalităţii, nici nu prea avem noi în România oameni politici, în viaţă, activi, în accepţia dată adevăraţilor bărbaţi de stat.

Şi aici nu e vorba numai de sexul celor care simulează prestaţii politice, mai mult după regula plastic exprimată de Petre Ţuţea, despre „aflarea în treabă la români“, ca şi calitate de căpătâi. În politica noastră, zice-se, calităţile definitorii sunt musai un stomac/pipotă de struţ, capabil să digere absolut orice, un ficat la fel de insensibil, capabil să neutralizeze orice fel de toxine ori venin, chiar propriu, şi un obraz mai şoric, imun la orice fel de flegme; desigur, trebuie abandonate urmele de bun simţ, eventual nativ, din greşeală, şi bruma oricărui caracter, politicianul fiind apt şi capabil să mintă cu detaşare, am spune chiar cu o sinceritate debordantă, privindu-te-n ochi fără clipeli ori jenă. Deşi nu par, cam toţi aceşti politicieni, care sunt, de fapt, politicianişti de duzină, de profesie fără carieră, sunt măcar cu şapte ani mai tineri, ăia de acasă, pentru că bieţii oameni care au decis să se sacrifice pentru neamu’ ăsta veşnic nerecunoscător, cu morga lor de creştini înţelepţiţi de grijile stresante tot pentru propăşirea poporului, trebuie mereu să-şi explice prestaţia şi să-şi justifice deciziile. Evident, când un astfel de om politic decide că trebuie să se mai sacrifice o tură, trecând în altă sectă de partid, atunci e clar că nu el, ci vechea sa formaţiune a deviat, l-a trădat instituţional, militantul nu se mai regăsea acolo, fiind obligat la o reevaluare a ferestrelor de oportunitate, doar din o