In Franta, in regimul de coabitare, premierul devine primul decident. E adevarat, in «domeniile partajate» (politica externa sau afaceri europene), presedintele si primul-ministru sunt co-decidenti.

In Romania, ca si in Franta, pierderea alegerilor (sau a majoritatii parlamentare) de catre partidul sau reprezinta pentru presedinte o grea incercare, atat sub aspectul “orgoliului”, cat si din punct de vedere al exercitarii concrete a unora dintre prerogativele sale. Conform experientei franceze din timpul coabitarii, presedintele beneficiaza de libertatea exprimarii pozitiilor sale, uneori contrare politicilor guvernamentale, devenind un fel de “cenzor” public al guvernului (spre exemplu, presedintele Mitterrand, intre 1986-1988). Cu siguranta, el a trebuit sa reziste presiunii exercitate de unii dintre prietenii sai, care incercau sa-l transforme intr-un fel de sef al opozitiei. Acelasi lucru s-a intamplat si in Romania in ultimele luni, cu diferenta ca Traian Basescu a rezistat mai greu acestui tip de “presiuni”! In opinia lui Alain Peyrefitte, cele doua personaje principale ale coabitarii – presedintele si premierul – sunt, in acelasi timp, parteneri si adversari. Aceasta a fost concluzia in Franta, dupa noua ani de coabitare. La noi, mecanismul a pornit, ca si in Franta de altfel, cu cei doi protagonisti fiind exclusiv adversari. Ulterior, prin Pactul de coabitare, relatia institutionala a evoluat in sensul definirii unor zone rezervate si al unora de colaborare. Problema coabitarii se pune, insa, in definitiv, in relatiile dintre presedinte si noua majoritate parlamentara. Deci, intre executiv si legislativ. Tensiunile si coabitarea “cotidiana” se manifesta insa in relatiile intra-executiv, intre presedinte si premier. Coabitarea nu implica deci o schimbare a regimului politic (inteles ca ansamblu al regulilor continute in Constitutie), ci o schim