● Lindsey Buckingham, One Man Show, Buckingham Records, 2012.
Lindsey Buckingham e tipul din Fleetwood Mac care nu e nici Fleetwood, nici Mac, dar i-a împins pe bătrînii britanici în mainstream, în America – chiar în pop, ar spune unii – şi l-a ajutat pe Bill Clinton să fie ales în 1993, cu un cîntec de campanie (de fapt, umblă vorba că Buckingham a rămas în Fleetwood Mac la insistenţa lui Clinton). Infiltrat în trupă ca un cuc într-o familie nesuspicioasă de păsări cîntătoare, a adus-o şi pe nevastă-sa, dar şi succesul răsunător, iar unele albume Fleetwood sună ca nişte albume solo Lindsey Buckingham, cu acompaniament Fleetwood Mac. Există chiar un album – Under the Skin – pe care cîntă toată trupa şi, totuşi, a fost publicat ca album solo Lindsey Buckingham.
DE ACELASI AUTOR Libertinaj stilistic Un Ziggy Stardust al nostru Furtuni somnoroase Spiritual vs senzorial De data asta, însă, chiar avem un album solo, în toată puterea termenului. One Man Show e – titlul o arată – unul dintre cele mai solo albume solo pe care poţi pune urechea. Omul e singur cu chitara lui, nici picior de acompaniator, nici o trupă de zilieri care să-i umple spaţiile – o schimbare de atitudine de la vremurile în care mergea în turnee „solo“, acompaniat de şapte chitarişti. Nu m-ar mira ca tot el să fi instalat microfoanele şi să-şi fi organizat turneul. Sala, din fericire, nu e goală, se aud printre piese aplauze şi chiuituri, şi nu par măsluite (înregistrarea e live – cam devreme, după ce precedentul tot live a fost). Dar toate astea fac ca albumul să sune gol, spart, un pic schelălăit. Buckingham e departe de a fi un vocal excelent, deşi contribuţiile sale vocale la succesul Fleetwood Mac nu sînt de neglijat. Acolo, însă, nu se uită nimeni la limitările sale. În schimb, un album atît de solo precum acesta scoate în evidenţă vocea – mai ales lipsurile acesteia –, în condiţ