Apăruse pe neaşteptate în gaşca noastră de atunci, oarecum în derivă. Ştiţi cum se întîmplă de obicei – există o gaşcă deja formată, de care se lipesc, periodic, unii sau alţii. De obicei, sînt bineveniţi, pentru că aduc un suflu nou în gaşcă, aceasta avînd, şi ea, rutina ei. Leo era noul iubit al unei tipe din grup. Nu era genul care să stea la ’nşpe beri ieftine şi să filozofeze aiurea, aşa cum făceam noi – intelectuali frustraţi, în formare. Leo era un băiat activ. Muncea de la 17 ani: zugrăvea, punea gresie şi – ocupaţia sa de bază, care i se trăgea de la nişte skills-uri căpătate pe munte – se căţăra pe blocuri. Pe la sfîrşitul anilor ’90, alpinismul utilitar era, încă, o noutate, abia începuse moda cu panourile publicitare „la înălţime“, şi în Bucureşti se construiseră doar două-trei blocuri de tip tower, ale căror geamuri exterioare trebuiau spălate. Lui Leo îi plăcea jobul ăsta, să vadă oraşul de sus, chiar dacă nu respira aer tare de munte şi nu zărea la doi paşi vîrful Coştila. Dar şi mai mult decît căţăratul, lui Leo îi plăcea să se scufunde.
DE ACELASI AUTOR Madame Legrand Omul cu şobolani şi femeia lui Ekaterina de la Balcic Mielul şi păstorul lui „Hai să-l vedeţi pe Leo cum face scuba în IOR!“ ne spune prietena noastră într-o zi. Pentru că Leo era băiat de Balta Albă, nu avea la îndemînă decît lacul din parcul IOR pentru escapadele sale subacvatice. Ne aşezăm pe malul lacului, cu cîte o bere caldă în faţă, de la butic. Undeva, la vreo zece metri, în mijlocul ligheanului cu apă maronie şi jegoasă – de parcă toate gospodinele din Titan îşi spală acolo covoarele – vedem capătul unui furtun, care se mişcă. „Ăla e Leo!“ zice prietena noastră, cu mîndrie. Pe apă plutesc PET-uri, un soi de mîzgă se întinde de-a lungul malului, lîngă noi, cîţiva puradei se scaldă (parcul arăta jalnic pe vremea aia). Furtunul se îndreaptă vijelios spre noi. În sfîrşi
