Nu este vorba despre parlamentul nostru şi nici despre vreo figură de stil. Nu vorbesc despre deficitul de democraţie sau despre cine ştie ce sofisticăreală legată de funcţionarea triunghiului instituţional comunitar. Parlamentul european (sediul din Bruxelles) se scufundă la propriu! Sala mare (hemiciclul) intră în sol cam trei centimetri pe an. Acum, intrările au fost blocate şi se fac planuri pentru renovare şi consolidare. Va dura ani de zile. Una dintre variante presupune demolarea întregului corp de clădire, injectarea de polimeri speciali în sol şi reconstrucţia edificiului. Asta va însemna ani buni (răi?) de praf, şantier, balamuc. Activitatea euro-parlamentară din Bruxelles se va reduce semnificativ. În asemenea condiţii, sediul din Strasbourg reprezintă soluţia de avarie (la propriu), cu preţul unor cheltuieli mult mărite în bugetul de navetă între cele două oraşe.

DE ACELASI AUTOR Românul, tocilarul clasei Indianul de oţel Mici (şi) confuzii (Tot despre) 15 ani de integrare europeană Acesta nu este singurul şantier „instituţional“. Consiliul este destul de avansat cu ridicarea noului sediu, lipit de cel vechi (clădirea Justus Lipsius), aşadar tot în Place Schuman. Cu această ocazie, Consiliul va deveni şi producător de energie electrică! Clădirea va fi acoperită cu panouri de celule fotovoltaice. Mie îmi pare o investiţie cinică şi ipocrită. La cît de rare sînt zilele însorite în Bruxelles şi la cît praf se ridică de pe şantierele zonei, vorbim despre multă imagine eco-prietenoasă şi despre foarte puţini waţi.

În schimb, Comisia nu prea se avîntă în acest vîrtej imobiliar. Este mai reţinută, mai pusă pe austeritate. Drept pentru care a şi cedat Parlamentului fosta sa clădire Eastman, de lîngă parcul Leopold. Acolo va fi Casa Istoriei Europene, un proiect lansat de domnul Pöttering, încă de prin 2006, de la debutul mandatului său de preşed