„În teatru, orice formă odată născută
e pieritoare, fiecare formă trebuie să fie concepută din nou, și noua concepere va purta semnele influenţelor din jur. În acest sens, teatrul e relativitate.“
(Peter Brook, Spațiul gol, traducere de Marian Popescu)
Din adîncuri, în versiunea regizorului Keresztes Attila, este o reabordare a Azilului de noapte al lui Gorki, aplicînd asupra textului o grilă de lectură diferită (asumat transgresivă, de la spaţiul de joc şi pînă la unele opţiuni la nivel vizual), capabilă să răstoarne orizontul de așteptare al unui public format într-o anume direcție, în general lipsită de riscuri. Azilul unde se strîng perdanții (oameni cu viețile răsturnate care au avut cîndva o cu totul altă condiție sau poziție socială) este, cel puțin în primă fază, o remodelare a lumii răsturnate în care călăuza este un iepure alb, similar cu cel din Alice în Țara Minunilor. Încă de la intrarea în teatru, iepurele e acolo și atrage atenția asupra sa prin pancarta pe care scrie „Dumnezeu e mut, dar te aude“, pentru ca, mai apoi, după ce orientează pe toată lumea înspre vizuina sa (sala de teatru), unde realitatea este altfel percepută, să povestească despre o țară de neatins, a dreptăţii şi a împlinirii. Totul este conceput teatral (avem de a face aici cu o reteatralizare accentuată), accentele se mută încontinuu de pe lumea scenei pe lumea teatrului, înglobînd-o pe cea a spectatorilor – lumina în sală se aprinde de mai multe ori în timpul reprezentației –, ele se deplasează și de pe un personaj pe altul, ducînd, în anumite momente, la o oarecare supraaglomerare.
Scoțînd textul din matca sa, regizorul îi aplică un tratament într-o oarecare măsură procustian, condimentîndu-l cu derapaje în Grand Guignol sau adăugîndu-i chiar elemente de/sau precursoare ale absurdului (a se vedea, nu-i așa?, însuși iepurele alb – aici, per
