Nu ştiu pentru câţi dintre voi amintirea unui concert rămâne ani de zile în memorie, pregătită cumva să iasă la suprafaţă şi să fie povestită. Înclin să cred că asta se întâmplă mai ales când e vorba de primul concert din viaţă, cel mare, al trupei pe care o asculţi de cel puţin 2 ori pe săptămână.

Pentru o generaţie aparte, a existat un concert care a devenit cumva legendă urbană: primul concert unplugged din România al unei trupe rock. Timpuri NOI era trupa şi, deşi nu eram în Bucureşti în 1994, credeţi-mă că am auzit povestea acelui concert de la surprinzător de mulţi oameni pe care îi cunosc. În zilele noastre am avut ocazia să văd în concert trupa Timpuri NOI de suficient de multe ori. În ultimii doi ani am asistat la reinventarea şi consolidarea noii formule într-un mod care m-a luat prin surprindere. De obicei, ruptura unei trupe, fie ea şi amiabilă ca în cazul trupei despre care scriu, duce la haos şi inconsistenţă. Dovezi sunt destule pe piaţă. Poate pentru că aici era a doua oară când se întâmpla drumul a fost mai uşor. Dan Iliescu s-a transformat în solist, şi-a asumat şi rolul acesta şi a muncit destul de mult dacă stau să mă gândesc la evoluţia vizibilă, rapidă, perfectă. Rezultatul îl ştiu cei care depăşesc bariera lui „nu mai este aceeaşi trupă” şi vin la concertele Timpuri NOI, fie şi din curiozitate. Cu siguranţă faptul că Dan este compozitor de muzică şi text pentru cam toate piesele/hiturile trupei ajută. Şi sincer, mi-ar plăcea să aud opinii despre formula actuală de scenă, DAR doar de la cei care chiar au fost la cel puţin un concert cu Iliescu, Sfura, Penea în ultimul an. Revin la ce scriam mai sus. Unplugged-ul din 1994 înseamnă istorie muzicală. Anul acesta, Timpuri NOI a decis să nu mai aştepte 1 an până la o cifră rotundă de aniversare şi are tupeul rock de a dori să umple un cinematograf. Nu oricum ci tot cu un spectacol