Urăsc să dau şpagă. Şi nu e vorba de bani, ci de situaţia în sine. Oferind bani pentru un anumit serviciu, am senzaţia că mă umilesc, că încalc principii de bază, că jignesc persoana din faţa mea. Şi, în general, nu dau. Spun în general, pentru că atunci când în joc e sănătatea mea sau a celor dragi, nu am puterea să o fac pe moralista, aşa că, dacă sunt nevoită, îmi încalc principiile. Deşi, nu mă simt deloc confortabil atunci când sunt OBLIGATĂ.
Adică atunci când, direct în faţă, ori prin comportament, purtătorul de halat alb îmi spune sau dă semnale clare că trebuie "să cotizez".
De aceea, a condiţiona intrarea în sala de operaţie sau tratarea unui pacient de primirea unei anumite sume de bani, indiferent cât de mică sau mare, mi se pare o mizerie de cea mai joasă speţă. Iar medicii care fac lucrul acesta ar trebui, indiferent de calitatea lor profesională, damnaţi fără nicio remuşcare. E pur şi simplu josnic ceea ce fac, iar legea ar trebui să fie neiertătoare, cu pedepse dublate atunci când în asemenea situaţii sunt puşi copiii sau pacienţii cu boli incurabile.
Vreau să fie limpede, mă refer la condiţionarea efectuării actului medical, o practică de o cruzime extremă, din punctul meu de vedere. Nu exagerez, am trecut de două ori printr-o asemenea situaţie şi, vă rog să mă credeţi, nu e deloc uşor să accepţi că viaţa cuiva drag depinde de o anumită sumă de bani, de care, la acel moment, chiar nu dispui.
Din fericire însă, nu aceasta e regula. Pentru că, tot din fericire, am avut şansa ca în cele mai negre clipe să întâlnesc şi medici pentru care Jurământul lui Hipocrat nu a fost doar o simplă formalitate. Dacă faţă de ei, la un moment dat, am simţit nevoia să-mi arăt recunoştinţa, e aceasta şpagă!? Eu spun nu. Unui medic care într-o anumită noapte în loc să plece acasă rămâne în spital doar ca să-ţi urmărească evol
