Despre reîntoarcerea violenţei şi rolul civilizator al Doamnei de Fier în fotbalul englez

Mai e Paolo Di Canio fascist după Newcastle-Sunderland 0-3? Întrebarea are un răspuns mult diferit de lozincile cu care Di Canio a fost întîmpinat de presa şi mediile corecte la preluarea postului. Da, Di Canio e probabil un fascist ratat şi, cu siguranţă, un antrenor incendiar. Răspunsul a devenit şi mai interesant după ce suporterii lui Newcastle s-au răzbunat pe poliţie şi în genere pe orice formă de ordine publică. Pentru a-şi clarifica profilul moral, turma din Newcastle a atacat sau a dat foc fiecărui obiect solid nepăzit din centrul oraşului. Cine caută fascism îi poate găsi germenii în galeria lui Newcastle, numele sub care e cunoscută drojdia de sub drojdie. Cu numai o zi înainte, am aflat că există drojdie şi sub drojdia de sub drojdie şi că ea se numeşte Millwall. După 0-2 pe Wembley, cu Wigan, în semifinalele Cupei Angliei, numita subdrojdie a atacat copii în tribună şi a bătut familiile care au avut impoliteţea de a se opune.

Aşadar, mai uşor cu întrebările ideologice. S-ar putea să daţi de surprize. Iar noutatea spune în acest caz că boala engleză se întoarce din anii ´80. Pe atunci, the hooligans făceau legea, fracturile şi omorurile în şi împrejurul stadioanelor. Tot pe atunci, instinctul antisocial englez a avut un singur adversar politic. Un om care a detestat deschis fotbalul născător de barbarie: Margaret Thatcher. Avea dreptate? Cine vrea poate dezbate. De contat contează că dispreţul doamnei Thatcher a lucrat constructiv şi a adus faimosul Raport Taylor. Acest plan de măsuri practice, şi nu campaniile ideologice, a vindecat pentru următorii 30 de ani fotbalul englez. Stadioanele au devenit fortăreţe video monitorizate, peluzele au pierdut dreptul la locuri în picioare, orice abatere serioasă a fost sancţionată cu excluderea pe viaţă de la me