În dialog cu Sorin Antohi. Mimetismul românesc sau bovarismul nostru geocultural vi se par mai comice ori mai realiste decît nombrilismul autohtonist, hrănit de un complex de superioritate? Sau acest autohtonism este el însuşi „impur”, legat fiind de alte influenţe străine decît cele respinse în numele fondului tradiţional?

Sorin Antohi: Trăind în Occident, am observat cum întregi societăţi şi culturi îşi abandonau vechile ambiţii universaliste (nu le criticau din interior, aşa cum ar fi trebuit să facă întotdeauna, ci le aboleau pur şi simplu), ajungînd să-i condamne pe toţi la particularismele Celuilalt, uitînd că viziunile europene ale Renaşterii, Clasicismului şi Luminilor, în ciuda marilor lor neajunsuri, contradicţii, excese şi chiar crime, fuseseră inspirate, fie şi parţial, de proiecte universale. Evident, orice universalism este la origine un particularism ambiţios, iar culturile mari pot trăi secole de-a rîndul în închiderea sau chiar orbirea unui provincialism care a triumfat asupra altora.

Din acest motiv, am momente cînd mă bucur că provin dintr-o cultură mică, în care auto-iluzia e mult mai dificilă: pur şi simplu, vezi mai uşor ce-ţi lipseşte – Pantheonul culturii naţionale e mai uşor de cuprins într-o privire. Astfel, Occidentul nu mi-a oferit chiar automat şansa de a-mi rafina patriotismul cosmopolit (în care includeam, încă din România, şi cosmopolitismul lui Kant, şi patriotismul paşoptiştilor), ci m-a expus unei experienţe mult mai complexe. După mai bine de două decenii, am învăţat să preţuiesc şi mai mult universalismul, după cum am căpătat competenţe comparative şi interculturale pe care nu putusem decît să le întrezăresc în anii mei formativi ieşeni.

Permanent, experienţa românească (a mea şi a etniei-naţiune) a fost pentru mine o referinţă utilă, nu doar inevitabilă. În orice caz, m-a ajutat să rămîn mai aproape de universal