În 1978, mi-a apărut o carte de versuri, Simpleroze, cu un motto dintr-un poem de Max Jacob, Pour les enfants et pour les raffinés. Atît i-a trebuit Uniunii (a Scriitorilor, fireşte): cartea amintită este una „pentru copii şi tineret“! Considerată ca atare, a şi luat (cu alte două, parcă) unul din premiile de resort ale numitei instituţii, – pe care eram gata să-l refuz, dar, finalmente, n-am făcut-o, considerînd că mica-mi fronda ar fi, totuşi, mult prea derizorie; un singur premiu se refuză, anume cel rîvnit de mulţi: Nobel. Din Capitală, unde le fusesem sponsor, la „Berlin“, unor colegi vag cunoscuţi, însă, ca umbra, fraţi cu mine, am luat trenul către Turnu Severin, oraş în care mă născusem şi-n care-mi locuiau părinţii... Era-n 1979, într-o glorioasă zi a lunii iunie. „Iunie este/ dulce poveste“, îngînam eu, dintr-o poemă a lui Blaga, în glasul roţilor de tren (!) şi-n fîlfîitul amplu al perdelei, la una din fereastre, pe culoar. A doua zi, urma să plec la Herculane, unde nevasta mea lua parte la un colocviu filologic. Abia ajung în gară şi văd, pe-o tablă neagră, scris cu creta, că trenul meu întîrzie o oră şi trei sferturi. N-am chef de săli de aşteptare... În spatele gării,-n staţia de taxiuri, îl întreb pe singurul şofer cît face-o cursă pînă-n Herculane. – Fix trei bătrîne, zice el. Ca unul cu aproape opt mii în buzunar, deschid portiera şi m-aşez în dreapta lui. Şoferul e volubil pînă la indiscreţie. – De unde veniţi? – Din Bucureşti. După ce mă examinează, cu coada ochiului, un timp, îmi spune: – Pen’ că nu vă uitaţi la bani (că trei bătrîne nu-i de colo), cre’ că s’teţi funcţionar, în Bucureşti, la v’o bancă, la v’un minister. – Sînt simplu scriitor, zic eu, nu foarte sigur că pricepe ce e aia; apoi, adaug (nu din vanitate, ci pentru a-mi justifica extravaganţa): tocmai am luat un premiu. – Prima nu-i mare lucru, zice el, da’ să vedeţi ce