Discutând cu câţiva prieteni, cum îi consider eu, fără ca reciproca să fie neapărat valabilă, întâmplător potenţi oameni de afaceri adevăraţi, adică nici de carton şi nici din cei dependenţi de afaceri cu bugetele statului, am priceput ceea ce, de altfel, pare un truism, respectiv faptul că aceştia nici nu ar prea aştepta de la stat foarte multe lucruri ori un sprijin nemaivăzut, doar să-i lasă să-şi facă întreprinderile, corect, cinstit şi legal.

Subliniez faptul că este vorba de oameni de afaceri din producţie, care chiar generează plus valoare sau valoare adăugată, care plătesc câteva mii se salariaţi şi obligaţiile lor fiscale, şi care se nevoiesc a suporta toate mofturile birocratice administrative şi care chiar nu fac un secret că periodic sunt înghesuiţi de tentaţia irepresibilă de a renunţa, de a lichida tot bisnisul şi de a se retrage. De unde această lehamite, am încercat să aflu, colocvial, pentru că fiecare dintre aceşti oameni, percepuţi ca repere de succes, au suma unor nemulţumiri faţă de tot ceea ce înseamnă clasa politică, fără a se deroba de condiţia de singularitate a reprezentantului clasei de mijloc. Care clasă de mijloc, întreabă pe bună dreptate, aceştia? Ăştia care ne poziţionăm astfel în contul unei anumite instrucţii sociale şi educaţii profesionale, care ne considerăm îndreptăţi a face parte dintr-un club al celor care muncim mai ceva ca pe plantaţia proletarilor, doar pentru a dovedi, nici nu mai contează cui, că putem face orice fel de întreprindere funcţională, fără şmenuri, ţepe şi alte mânăreli? Chiar dacă nu de multe ori avem şi noi omeneasca tentaţie de a renunţa, de a trage un pământesc heblu faţă de o societate şi un sistem care, dincolo de lipsa de deferenţă, ne consideră doar negrii de serviciu?

Am avut şansa de a surprinde un schimb de replici într-un tramvai, dialog în care un pensionar, vexat de surpriza că nime