Cei care i-au urmărit biografia intelectuală ştiu că Doru Pop este mai degrabă un erudit decît un speculativ. Fie că scrie savant despre filozofia vizualului în modernitate, fie că decodează mecanismele ideologice ale mass-media ori încadrează Noul Cinema Românesc în istoria filmologiei europene, omul e blindat conceptual. Argumentarea lui e de sorginte anglo-saxonă, „dicţiunea ideilor“ – vorba lui Mircea Martin – se manifestă pe orizontală, adică prin claritatea şi cursivitatea demonstraţiei, nu prin stilizarea cu orice preţ a expresiei, conturînd profilul unui cerebral, a cărui dispoziţie tonifiantă e completată de o documentare solidă.
Pe de altă parte, Doru Pop devine un cititor/spectator tranşant, vag histrionic abia pe propriul blog, cînd nu-i place vreun film, vreo carte, iar cînd se întîmplă să semneze articole riguros-sarcastice despre politica dîmboviţeană – vă recomand două din Observator cultural: pe cel despre fiorii dreptei şi pe cel despre eşecul lui Adrian Papahagi la alegerile parlamentare – se-nfurie adesea. Dar pînă şi-n aceste cazuri, să le numim lacaniene, francheţea virilă dizolvă orice urmă de resentiment.
Pentru a încheia acest crochiu oricum imperfect, aş spune că Doru Pop apare, printre transdisciplinarii de rit nou (deşi nu grăieşte în limba lor de lemn), un soi de scholar fervent, dilematic specializat în deschideri culturale, iar printre liberalii neînduplecaţi capătă conturul unui conservator de stînga. De fapt, acest domn respectabil şi neobosit are ceva dintr-un adolescent cu principii ferme. Îl cuceresc definitiv iluziile pe care le deconstruieşte asiduu, doar pentru travaliul de a le recompune.
O asemenea iluzie terapeutică este şi primul său roman, O telenovelă socialistă, recent apărut la Cartea Românească. Titlul e înşelător, adică vădit comerial. Ultima referinţă cere-mi vine în minte, pe
