La 18 aprilie 1902, in Danemarca, se incerca pentru prima data in istorie identificarea unui criminal folosind amprentele sale digitale.
Dupa scurt timp, metoda ajungea sa se generalizeze, era recunoscuta oficial de detectivi si politisti, ajugea sa fie legiferata in tot mai multe tari si era recunoscuta ca proba valabila in cercetarea criminalistica.
Dar, pana sa se ajunga aici, a trebuit parcurs un anumit drum. Primul care a prezentat o descriere stiintiifica a detaliilor epidermice de pe varful degetelor a fost botanistul englez Nehemiah Grew, care si-a publicat studiile si desenele in Philosophical Transactions, in 1678, dupam cum relateaza Infoniac. Erau simple constatari, fara consecinte concrete.
O clasificare stiintifica a formei amprentelor a aparut in 1823, cand fiziologul ceh Jan Evangelista Purkinje a publicat o prima tipologie a amprentelor, despartite in 9 grupe.
Englezul Frederick William Herschel (1738-1822), un cercetator cu multiple preocupari, printre care muzica, fizica si astronomie, a abordat altfel aceasta stiinta. Folosind situatia sa de inalt functionar al politiei britanice in India, Herschel si-a permis sa cerceteze concret amprentele persoanelor urmarite infractional.
Pe aceasta baza, a elaborat mai multe studii de autor, care vizau posibilitatea identificarii persoanelor dupa particularitatile amprentelor digitale.
Herschel sesizase faptul ca formele amprentei nu se repeta de la om la om, dar nu avea la dispozitie mijloacele tehnice necesare pentru identificarea si prelevarea lor fina, operatiuni pretentioase chiar si in ziua de azi.
Mult mai tarziu, in 1895, psihologul si antropologul englez Francis Galton a reusit sa sistematizeze mai bine cercetarea, pornind de la unicitatea amprentei personale si stabilind criteriile dupa care aceasta poate servi pentr
