La începutul deceniului opt, s-a instalat în fruntea Comisiei de Prognoză, rebotezată Consiliul Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale în 1973. Misiunea acestei instituţii era să planifice mersul maşinăriei economice până în 1980.

Fidel ideologiei, Nicolae Ceauşescu credea în întâietatea economicului şi a ambiţionat să conducă peste o ţară dezvoltată. Pentru a-şi atinge scopul, la începutul anilor '70 şi-a propus să parcurgă în ritm alert distanţele ce despărţeau România de ţările cu economie prosperă. Simultan cu „reciclarea“ resurselor umane, sau „rotirea cadrelor“, a luat în vizor şi infrastructura instituţională. Pe lângă oameni, au fost vizate şi instituţiile. Au apărut atunci nişte construcţii-hibrid, subordonate partidului, dar compuse atât din tehnocraţi din instituţiile de stat, cât şi din activişti din eşaloanele superioare şi din teritoriu. A crescut, astfel, osmoza dintre partid şi stat, tentaculele caracatiţei peceriste înlănţuind strâns instituţiile administraţiei centrale şi locale.

Centralizare, sub pretextul eficientizării

După Conferinţa Naţională din iulie 1972 mai întâi, apoi după Plenara din februarie 1973, fostul secretar cu Organizatoricul a început să umble la organigrame. Buna „organizare“ - una din cheile potrivite să deschidă lacătul succesului. De ce trebuie procedat aşa, a explicat tot Ceauşescu. Structurile sunt greoaie şi învechite, excesiv centralizate, există paralelisme între instituţii care fac acelaşi lucru şi există multe verigi intermediare. Trebuie simplificat totul, a spus Ceauşescu în februarie 1973 şi mai cu seamă „conducerea“ trebuie să se apropie ea însăşi de producţie.

Deşi vorbea despre descentralizare, în mai multe rânduri a anunţat măsuri cu efect contrar, de concentrare a deciziei economice. „Probabil ca trebui să unificam organismele diverse care le avem (sic!) într-un organism puternic car