Am renunţat să scriu un articol de specialitate căci despre solidaritate s-au scris zeci de cărţi şi mii de studii şi prefer să fac apel la exemple reale pentru că ele sunt mai grăitoare.

Ce a uimit în tragediile recente din America (Boston şi Texas) a fost reacţia imediată de solidaritate, unitate şi ajutor a cetăţenilor în faţa dezastrului, a suferinţei şi a morţii. Am văzut imagini cu trecători ce au acţionat instant pentru salvarea răniţilor; unii şi-au dat jos hainele pentru a stopa sânge acestora. La puţine ore preşedintele a transmis un mesaj, serviciile de securitate, FBI, erau în alertă, cetăţenii s-au solidarizat, au mers de bunăvoie la poliţie să ofere declaraţii pentru identificarea autorilor. La noi? Altă treabă: infractorii scapă justiţiei şi chiar părăsesc liber România. Mesaje precum „suntem prea puternici ca să fim doborâţi! Suntem solidari cu Bostonul” erau pretutindeni. În aceeaşi zi comunitatea de americani şi mulţi străini au luat cu asalt spitalul pentru a dona sânge. S-a donat până când s-a închis uşa. De câte ori nu auzim în România de spitale ce nu mai au rezerve de sânge nici donatori?

Solidaritatea este o caracteristică umană însă una care se învaţă şi se practică. Sunt oameni pe care îi numim inimoşi şi sensibili care ar ajuta pe oricine indiferent de situaţie. Şi alţii ar sta reci. Solidaritatea se deprinde prin educaţie, încă de la clasele mici, când eşti învăţat să împarţi cu colegul de bancă, să-l respecţi, să fii empatic şi să-i oferi ajutor la nevoie,etc.

Subliniez că orice generalizare de orice tip este o greşeală. Cred că în multe situaţii vizibile americanii sunt mai solidari decât românii. Am câteva exemple cunoscute. Vă amintiţi de inundaţiile din nordul ţării când bărbaţii satului şedeau la crâşmă şi priveau soldaţii cum muncesc? Vă amintiţi când ajutoarele oferite sinistraţiilor sunt de multe ori „rest