Imaginea care emană din cifrele seci este că trăim într-o Românie în care statul şi oamenii preferă să se lase mai degrabă în plata Domnului, decât să se educe. După Revoluţie, au apărut în medie 5 biserici noi şi doar o şcoală în fiecare an. Cu toate astea, dacă românii ar fi puşi să aleagă între o şcoală şi o biserică, pentru a dona sume de bani, am putea fi surprinşi să aflăm că diferenţa nu ar fi chiar atât de mare între ctitorii de biserici şi adepţii instruirii laice.

Nu Biserica poartă vreo vină, aşa cum de multe ori este la îndemână să zboare acuzaţii, atunci când vine vorba despre banii şi finanţările de care se bucură oastea Domnului, în România. Problema este alta. Trăim într-o ţară în care, pur şi simplu, este extrem de uşor şi la îndemâna oricărui cetăţean să dea bani legal pentru construcţia unei biserici. Acelaşi cetăţean ar face mai bine să îşi lege o piatră de gât, decât să încerce să doneze bani pentru construcţia unei şcoli noi sau măcar pentru susţinerea uneia deja existente.

În România, donaţiile pentru biserici se fac cu chitanţierul în mână, la orice oră din zi şi din noapte, în timp ce şcolile se bazează pe evaziunea fiscală şi şpaga coafată frumos, de către profesori şi părinţi deopotrivă, sub numele de „fondul clasei”.

Să nu mergem cu gândul prea departe şi să nu ne visăm în vreo Românie în care vreun grup de români a cerut construcţia unei şcoli în comunitatea lor, la care ei să contribuie cu bani, şi au fost refuzaţi. Ar fi însă frumos ca măcar să ştim că există posibilitatea pentru aşa ceva.

Trecând de la vis la realitatea în care Ministerul Educaţiei habar nu are câte şcoli noi s-au construit în România după 1989, procedura este că filantropul dornic să investească într-o şcoală nouă trebuie să meargă la Consiliul Local şi să facă lobby. Restul, tot de stat ţine. Vrei să dai bani unei şcoli deja existente, p