Să fii falit, dar să dictezi regulile jocului: acesta este paradoxul zilelor noastre! Desigur, doar atunci când se referă la state şi la sectorul financiar. Pe măsură ce criza financiară înaintează desluşim şi de ce bolovanul datoriilor care a declanşat-o a putut ajunge la asemenea dimensiuni: pentru că instituţiile de credit şi debitorii privilegiaţi au ştiut dintotdeauna că vor fi excluşi de la răspunderea meritată în faţa pieţei.

Şocul din Cipru ne spune că autorităţile (naţionale sau europene), dimpreună cu un sector financiar insolvabil, pot dispune, după reguli stabilite abuziv, de bani care nu au fost niciodată ai lor. Ceea ce ar fi trebuit să fie un faliment al sistemului bancar, s-a transformat într-o construcţie financiară ciudată în care laolaltă instituţii financiare ca şi moarte şi un stat neavenit în relaţia dintre creditori şi debitori caută o rezoluţie care să menţină întrucâtva status-quo-ul.

Când falimentul ar trebui să meargă pe căile bătătorite ale capitalismului, înlocuind în mod legitim actorii în scenă, statul este chemat - ca şi în 2008 - să menţină la frâiele economiei şi în fruntea eşafodajului societăţii aceleaşi entităţi pierzătoare, dimpreună cu personalul lor corupt şi practicile lor păguboase.

Opiniei publice internaţionale i se prezintă ca taxare (sau confiscare) a statului din depozite, ceea ce deja a fost pierdut de bănci. În realitate, ceea ce s-a întâmplat în Cipru a fost un faliment sistemic în zona bancară, o incapacitate de onorare a obligaţiilor de plată către creditori (în mare parte deponenţi) de către bănci insolvabile.

Statul a operat mai degrabă ca un salvator al băncilor - entităţi de drept privat - atunci când acestea ar fi trebuit să fie lăsate singure la judecata pieţei. Oricât de dureroasă era realitatea aflată la masa credală (deponenţii oricum ar fi pierdut bani), măcar dispariţia enti