Canalul Dunăre – Marea Neagră a fost cel mai mare lagăr de muncă forţată din România, un simbol al terorii comuniste. Nici breasla medicilor (şi a studenţilor medicinişti) nu a fost ocolită de aşa-zisa reeducare prin muncă, dictată de „mai marii“ acelor vremuri. Într-un articol semnat de Madeleine Karacaşian aflăm povestea Canalului.

Canalul Dunăre – Marea Neagră. Un cimitir programat este titlul expoziţiei realizate de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, deschise recent la galeria „Dialog“ din Capitală, la împlinirea a două decenii de la inaugurarea Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet. Expoziţia conţine, pe numeroasele panouri, documente de epocă, fotografii şi ample explicaţii despre toţi acei oameni socotiţi „duşmani ai poporului“ – femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni, preoţi, ofiţeri, profesori, studenţi, ingineri, medici, savanţi, politicieni, muncitori, chiaburi, funcţionari, comercianţi, fabricanţi, boieri, partizani sau fugari urmăriţi de Securitate. Ordinul de construire a Canalului Dunăre – Marea Neagră fusese primit de autorităţile comuniste ale vremii de la Stalin. Canalul a luat naştere la 25 mai 1949, când s-a adoptat decizia de demarare a lucrărilor. El urma să fie, după Suez şi Panama, cel de-al treilea din lume. Canalul Marea Albă – Marea Baltică, din 1932–1933, fusese un şantier sovietic faraonic sortit eşecului, care şi-a găsit un epigon în Canalul Dunăre – Marea Neagră. De fapt, ideea construirii unui asemenea canal îi aparţinuse, în 1844, lui Ion Ionescu de la Brad, preluând ideea unui diplomat englez, din 1837. Savantul român preconiza scurtarea navigaţiei dintre Dunăre şi Mare, pe ruta Cernavodă – Constanţa, fertilizarea pământului arid al Dobrogei şi dezvoltarea portului Constanţa. Indicaţia lui Stalin avea în vedere un traseu de la Cernavodă la Midia. Numai că, în situaţia în