Mai la deal de Lipcani şi Siret locuieşte compact una dintre cele mai frumoase comunităţi de români, despre care, din păcate, ne aducem aminte doar arareori. De o săptămână, îmi stăruie în minte reportajul de la „România, te iubesc“, iar în aceste zile soarta conaţionalilor noştri din regiunea Cernăuţi mă preocupă mai mult decât mizeria din sânul Partidului Liberal de la Chişinău sau mascarada cu numirea procurorului general.

Pentru prima dată un post comercial românesc a povesit despre tragedia de la Fântâna Albă, de la 1 aprilie 1941, relatând, totodată, şi drama oamenilor care au rămas dincolo de graniţele României, trasate arbitrar. Bravo celor de la Pro TV Bucureşti pentru reportajul realizat. Sper ca efortul lor să aibă şi efect, iar românii din România să se intereseze mai mult despre amărâţii zişi şi „români de pretutindeni“.

Mărturiile oamenilor despre masacru şi deportările ce au urmat sunt cutremurătoare. În ciuda ororilor îndurate, românii de acolo şi-au păstrat încă limba şi tradiţiile intacte. În urmă cu un deceniu am călcat pentru prima dată la Cernăuţi, Mahala, Storojineţ, Ciudei, Crasna. Trăiam întâia dată istoria tragică, ce nu poate fi povestită în niciun fel în manualele şcolare. Am promis să revin, dar nu m-am ţinut de cuvânt.

Cu doi ani în urmă s-a întâmplat s-o întâlnesc, într-o capitală europeană, pe Ana Grigoraş de la Kiev. Vorbea ruseşte. Am întrebat-o dacă este româncă. A fost la început expeditivă, după care s-a interesat ce înseamnă Grigoraş în limba română. În cele din urmă, a recunoscut că bunelul i-a fost român. O altă colegă, ziaristă din Ucraina, care a intrat în vorbă, s-a lăudat că soţul ei este moldovean de prin raionul Balta, precizând că nici el nu ştie să vorbească „moldoveneşte“. Ambele vorbeau cu un soi de mândrie. Această „mândrie“ nevinovată şi senină am revăzut-o la tinerii întâlniţi de reporterii Pro TV