În 1971, Roland Barthes publică un text cu mai multe intrări, care nu este altceva decît o mitologie a discursului profesoral. Mitologiile ele însele nu erau altceva decît un dicționar de idei primite, însoțite de uneltele de recunoaștere și deconstrucție, iar apoi de prospectul de întrebuințare. De altfel, două decenii a scris Barthes „mitologii”, pînă cînd şi-a dat seama că reţeta a circulat şi că deconstrucţia ideologică a devenit ea însăşi un mit, o formă de violenţă care expulzează critica. Textul se numeşte „Ecrivains, intellectuels, professeurs“, apare în Tel Quel în numărul de toamnă şi este unul dintre cele mai subtile şi grele scrise vreodată de RB. Era perioada cînd nu doar că-l citise pe Lévi-Strauss, dar îl cunoscuse şi îl citea pe Lacan. Preluase de la psihanalist tehnica dialectizării ultragiante a raţionamentelor – ceea ce nu însemna că era un imitator, nici un închipuit. Barthes simţea că prin Lacan analiza semiologică poate ajunge la ultimele consecinţe – că mai departe nu se mai poate scrie. Între lizibil şi scriptibil, Barthes era de partea ultimului, ştim asta, dar numai pentru că liniştea nu e niciodată ceea ce urmează vorbirii – ceva ce vine după ce spui „am tăcut“, ci doar ceea ce urmează imposibilităţii scriiturii, atunci cînd nici măcar scrierea nu mai poate face ca sensul să trăiască.

Școala era o temă la modă în Franța de după 1968. Iar în 1971, celebritatea criticului era deja la apogeu. La 56 de ani, autorul proaspătului S/Z atinsese capacitatea maximă în materie de traducere în registru euristic a celor mai subtile intuiţii, ba chiar presentimente de limbaj. În textul cu pricina, unul care stăruie încă mai mult decît înainte pe cuvinte (Saussure, care e lingvistul cuvintelor, rămăsese modelul metodologic, să spunem, al său), Barthes comite o autoficţiune teoretică, un text care nu poate fi înţeles fără a angaja proto