Dacă mi-aş băga în fiecare ureche câte-un arpagic, lumea ar zice că sunt o nebună obsedată de bulbii mici. Dar eu ce să cred, când văd zilnic atâţia oameni cu urechile umplute? Merg cu transportul în comun, că nu prea mi-a plăcut cartea. Mi-a fost lene să plagiez lucrări de doctorat, ca să-mi permit şi eu o maşină şi să am nespusa onoare de a înjura în trafic patru ore pe zi. Iar în burduful tău, măi, tramvai care mă duci acasă, văd numai deştepţi cărora le curg nişte fire din urechi. În funcţie de melodie, îşi hâţână capul sau îşi hâţână sacoşa. Când îi întrebi dacă, printr-o minune divină, coboară la prima, dau din cap ca o găină crescută la sol (sau la bârnă, n-am reţinut exact). Dacă vrei să porţi o conversaţie amabilă cu unul dintre aceşti extratereştri, de genul ”dă-te din uşă, dacă nu cobori, stimate dobitoc”, nu reacţionează decât dacă-l tragi de fâş şi-l strângi de gât cu nojiţele de la opinci, ca pe Crişan. Se uită la tine cu milă, fiindcă n-ai nimic în urechi, deci nu eşti om de succes. Foarte des, nimeresc în acelaşi autobuz cu câte-o cireadă de loaze care ies de la liceu, seara. Răcnesc unii la alţii, au mai mulţi decibeli decât cuvinte-n vocabular şi râd de orice prostie. Inclusiv când şoferul pune frână, fiindcă în ultima secundă a băgat de seamă că verdele ăla pe care-l văzuse el în semafor era de fapt roşu. Mlădiţele patriei au urechile plombate cu ceea ce ele numesc căşti, iar noi numim tâmpenii. Cunosc un fost prezentator de show-uri care spune mai des ”poftim?” decât ”şi”. Iar orelistul i-a explicat, amabil, că va fi surd de-a binelea în curând, fiindcă şi-a tăbăcit viaţa între boxe şi microfoane, iar unora dintre semenii noştri nu le prieşte acest ambient. De câte ori te adresezi cuiva pe stradă, să-l întrebi unde e oficiul poştal - sau dacă nu cumva are un atac cerebral, că prea scutură din căpăţână - trebuie să aştepţi să-şi scoată mai întâi