Una dintre obsesiile lui Gheorghe Crăciun, recurentă în întreaga sa operă, este aceea de a „povesti detaliul“, convins că „descrierea la care te invită aparatul de fotografiat este de fapt un alt fel de naraţiune“, o naraţiune marcată de „o foarte acută foame de concreteţe“, la fel de evidentă în acest ultim roman ca şi în cele anterioare. Deosebirea majoră este însă una de ritm, mult mai alert în Femei albastre decît în cărţile de pînă acum, poate şi pentru că, fără să renunţe la imagine ca mijloc de investigare a pliurilor realului, accentul cade aici pe rapiditatea cu care imaginile se succed în secvenţa cinematografică. Altfel spus, Gheorghe Crăciun a parcurs, în proza sa, drumul de la imaginea statică, surprinsă de aparatul de fotografiat (care întîrzie îndelung asupra detaliului, care măreşte şi apropie obiectele pentru a scoate la lumină structura lor de adîncime), la dinamismul caleidoscopic al aparatului de filmat, ce creează iluzia mişcării. Aidoma naratorului, autorul romanului „ştie că cele mai frumoase poveşti sînt poveştile vieţii şi că aparatul de filmat e un hoţ care fură imagini şi le îndeasă în traista scenariului, amestecînd peisaje şi fizionomii, hainele acoperite de noroi ale soldaţilor morţi şi buruienile unei grădini părăginite, irizaţiile de petromax ale unei ferestre în care bate ploaia şi transpiraţia unei frunţi pămîntii, cai şi arme, ceşti de cafea şi pete de zăpadă, fotografii sepia şi împrejmuiri de buşteni. Şi el ştie că în spatele vieţii se află istoria şi că oamenii obişnuiţi nu-şi dau întotdeauna seama de asta“. De altfel, în Femei albastre, ca şi în Pupa russa, Crăciun proiectează destinele personajelor sale pe fundalul unor evenimente istorice majore, a căror intruziune în vieţile acestora are consecinţe dintre cele mai dramatice. Istoria nu curge undeva, în afara măruntelor existenţe umane, fluxul ei nu e unul paralel, ci, d