- Editorial - nr. 76 / 18 Aprilie, 2013 Nu stim daca intr-adevar exista un Dumnezeu al ungurilor, asa cum le place sa afirme. Cert este insa ca in decursul existentei lor le-a dovedit multa generozitate, fiind deseori salvati de la pieire. Lucrul acesta s-a intamplat nu numai in lungul drum parcurs spre Europa, ci si in perioada sfarsitului de mileniu I si inceputului de mileniu II, cand, dupa consumarea episoadelor de glorie, au urmat infrangeri dupa infrangeri, riscand sa intre in istorie ca predecesorii lor: huni, pecenegi si avari. Amintim aici de dezastrul de la Augsburg, de la 955, in lupta cu germanii si de marile pierderi suferite in urma expeditiilor de jaf spre Bizant, intre anii 958-968. Nu s-a intamplat acest lucru pentru ca, posibil, o inspiratie divina i-a indemnat la increstinare in rit occidental, lucru petrecut in anul 1001 sub domnia lui Stefan Vajk, devenit ulterior Stefan cel Sfant, pe care-l venereaza si astazi. Odata intrati sub aripa protectoare a Papei de la Roma, ungurii si-au imbunatatit relatiile cu cei din vest, unde n-au mai facut niciun pas razboinic. In schimb, dupa redresarea lor militara si spirituala, au fortat granitele dinspre est si sud-est, adica ale vechii Dacii, dar si ale zonei Balcanice, unde locuiau daco-romanii nostri, slovacii, sarbii, slovenii si croatii, ei fiind folositi, de altfel, de catre papalitate si ca varf de lance impotriva ortodoxismului impus in zona de catre bulgari. Tocmai datorita acestor lupte intestine din interiorul crestinismului, dintre catolici si ortodocsi, survenite in urma schismei de la 1054, s-a ajuns in penibila situatie ca in tari slave si neromane, ca Polonia, Cehia si Ungaria, limba culta, de stat si liturgica sa fie cea latina, in timp ce, in Daco-Romania, cu populatie de origine latina, limba culta, de stat si liturgica, a devenit cea slavona. Odata pusi pe propriile picioare si cu un mand