Acum mai bine de o lună, la ieşirea din penitenciar, Adrian Năstase, fost, cum se ştie, condamnat în Dosarul „Trofeul calităţii”, asaltat de întrebările jurnaliştilor, evita cu o grimasă de zâmbet în colţul gurii să facă vreo declaraţie. Ca să scape de insistenţe, promitea comentarii în zilele următoare. O stratagemă omeneşte de înţeles, dacă avem în vedere ipostaza de fost deţinut la Rahova, pus condiţionat în libertate şi dorinţa firească de a ieşi mai repede din acest calvar şi de a se întoarce acasă. De la acel moment a trecut lungă vreme, în care dl Năstase a evitat să se expună public, vorbind doar prin editorialele publicate în presă. Miercuri seara (17 aprilie), în fine, a fost invitatul lui Mihai Gâdea, la „Sinteza Zilei”. Măsurându-şi cuvintele, s-a străduit să-şi motiveze, psihic, filosofic, moralmente decizia de a-şi lua viaţa, să explice de ce suicidul a eşuat, să descrie viaţa de puşcăriaş şi să transmită opiniei publice convingerea lui că e victima unui proces politic. Lumea românească rămâne să judece această „istorie”. La rândul ei, după scurgerea anilor şi decantarea faptelor, „Magistra vitae” rămâne şi ea să arate dacă tot ceea ce i s-a întâmplat fostului premier şi prezidenţiabil din 2004, în competiţie cu... „Adriane, nici nu ştii/ Cât de mic începi să fii”, este opera răzbunării oarbe a lui Traian Băsescu. Opinia publică e împărţită în două şi pe această chestiune. E limpede că talibanii băsişti îl urăsc teribil pe „Năstase, patru case” şi l-ar dori, dacă nu exterminat fizic, măcar eliminat politic. Unii au mers până acolo încât să regrete profund că glonţul tras cu mâna stângă nu i-a găurit carotida şi că acel... nemernic de poliţist şi-a făcut meseria, împiedicându-l pe sinucigaş să-şi ia viaţa. Alţii s-au ofuscat la culme, că Năstase s-a apucat să scrie cărţi în puşcărie şi că şi-a ispăşit prea uşor şi lejer pedeapsa, la... termen redus.