Sigur că pică prost şi e greu de acceptat, în pofida impresiei generale care devine prea des convingere de nestrămutat, că noi, cei mai viteji şi mai drepţi dintre... români, nu suntem plini doar de calităţi, aşa cum susţin variantele legendate şi mitizate ale istoriei noastre, mai trecute sau mai recente.
Nu e recomandabil, de-un exemplu, să-i aminteşti unui ieşean ce şi de ce o fi spus Cioran că aici, la Iaşi, nu prea ai alternative, ori devii alcoolic ori te paşte tentaţia sinuciderii. Nu e cuminte să-i aminteşti unui român analiza rece şi raţională, chirurgicală, făcută acestui neam de Rădulescu Motru sau de caracterizarea amară a poetului Octavian Goga, care constata, cu tristeţe, că suntem doar o „ţară de secături, o ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei“, condiţie la care ne-au adus „politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă“, din cauza că „boala o avem în suflet, ca o epidemie înfricoşătoare de meningită morală“.
Chiar dacă nu ne place, ăştia suntem!
La un anume moment al efervescenţei patriotice postrevoluţionare, cineva, probabil un ostaş român de carieră, cu un anumit respect identitar, a avut iniţiativa ca, în faţa garnizoanei din Copou, sediul Corpului 10 Armată, să fie instituită o alee a mareşalilor, ca o manieră de cinstire sobră a singurilor ofiţeri români care au binemeritat la această distincţie şi grad militar. Mai ales că aceştia nici nu sunt prea mulţi, doar trei. Dar, pentru că alături de Constantin Prezan şi Alexandru Averescu, pe respectiva alee ar fi trebuit să să se regăsească şi bustul lui Ion Antonescu, singurul mareşal cu gradul activ, nu onorific, iar acesta a devenit în propria sa ţară persona non grata, chiar dacă a fost executat la ordin sovietic, ideea a fost compromisă, locul acestuia fiind luat de bustul Regelui Ferd
