Hănescu, Ungur şi Copil au o datorie minimă faţă de publicul de acasă. Datoria de a se simţi acasă
Iarba verde de acasă. Metaforă folosită în exces care spune că printre ai tăi totul este mai uşor. Rîul, ramul, ştiţi poezia, te ajută toate. Iarba verde de acasă. Dar de zgura roşie de acasă nu zice nimeni nimic. Există şi un motiv. Tenisul nu este fotbal. Lumea care vine la tenis se comportă altfel decît lumea de pe stadioane. Este altă lume. Sau poate că nu. Nu neapărat.
De aceea, vă invit la o călătorie în timp. În trecut, tocmai în anul de graţie 1972, pe cînd România lui Năstase şi Ţiriac juca finala Cupei Davis. Salatiera venise la Bucureşti o dată cu americanii, deţinători ai trofeului. Capitala se mobilizase aşa cum se cuvine pentru marea întîlnire. Era a treia noastră finală de Cupa Davis cu Statele Unite în doar 4 sezoane. Bucureştiul anilor ‘70 reîncepea să devină un oraş cosmopolit, trăiam amăgitoarea perioadă a deschiderii spre Occident. Arenei Progresul i se dăduse un lustru. Străzile şi casele elegante din jurul acesteia arătau oricum foarte parizian şi puteai jura că te afli la Porte d’Auteuil şi nu pe Doctor Staicovici ori pe Doctor Lister. Năstase şi Ţiriac din vremea cînd formau un tandem mai simpatic şi mai redutabil decît acum au pierdut după trei zile în care speranţa a sucombat în amărăciune. În final, a fost 3-2 pentru americani, cu un Năstase de nerecunoscut şi cu un Ţiriac care lupta eroic.
Atunci a şi apărut prima fisură în relaţia dintre ei. Tot atunci, publicul bucureştean uimea lumea tenisului prin exuberanţă. Mai exact, o contraria. Entuziasmul gălăgios al spectatorilor români nu cadra cu ceea ce se ştia la vremea respectivă despre un public de tenis, care trebuia să fie reţinut, disciplinat, sobru în bucurie. Noi, în schimb, exultam la greşelile americanilor. Atmosfera de pe Stadionul 23 August se muta pe Arena Centra
