Noaptea, ieşea pe mica terasă a cabinei, îşi sprijinea coatele pe marginea parapetului şi stătea acolo ceasuri în şir, absorbit în gândurile lui, umplându-şi plămânii cu aerul curat care îl îmbăta şi aproape îl ameţea. Când debarca, înainte de orice altceva dădea fuga să găsească un telefon ca să afle veşti de la părinţii lui şi de la Michele, care îi promisese că va face totul pentru a-l duce în turneu cu Zucchero. Era singurul lucru pe care îl spera, pe care şi-l dorea cel mai mult. Însă, când a telefonat de la Napoli, în speranţa că va primi vreo veste bună, vocea de acum cunoscută a uneia dintre secretarele lui Michele l-a informat că, pentru moment, totul se suspendase. Zucchero hotărâse să prezinte un video al duetului său cu maestrul Pavarotti în loc să interpreteze piesa live. Domnişoara îl poftea să nu mai dea telefon; dacă aveau noutăţi, ea urma să se îngrijească să i le comunice.

Amos a simţit cum se prăbuşeşte pământul sub el şi s-a închis într-o tăcere mohorâtă ce a întristat-o şi pe Elena, care nu a izbutit să-l consoleze în niciun fel. Nu au fost de folos nici cuvintele de mângâiere şi nici optimismul tatălui şi al socrului veniţi la Genova pentru a-i conduce pe soţi în frumoasa lor casă de la ţară. Nu a fost nimic de făcut; chiar şi în mediul său, în mijlocul prietenilor săi, Amos continua să fie gânditor şi posac.

Elena pleca dimineaţa devreme, pentru a merge la lucru, şi se întorcea la ora cinei. El rămânea singur, sărea peste prânz, făcea exerciţii de pian şi canto, primea vizita lui Ettore, care mergea la el în fiecare zi şi citeau împreună ceva. Ettore i se părea lui Amos absolut liniştit şi se mira. „E posibil să nu aibă nimic de comentat în privinţa situaţiei în care mă aflu?”, îşi spunea în sinea lui şi nu reuşea să-şi afle pacea.

În această stare sufletească a petrecut aproape un an întreg, continuând să facă lucrurile