Să mergi la teatru în zielele noastre este o experienţă! Ar trebui să te ţină şi inima, să nu crape din pricina senzaţiilor bulucite pe scenele imaginare, ori pe uşile sălilor de spectacol. Însă aşa uiţi de minimalismul vieţii cotidiene, evadezi. Ia-ţi doar un corset pentru inimă, în caz că ţi s-ar sparge de la emoţii. Buuum! Usa s-a trântit la perete şi pe ea a ţâşnit o arătare colorată, răcnind de să-ţi spargă inima: "Fiiiibiiiiii!". Domnul în vârstă din faţa mea a tresărit violent cu aparatul de foto masiv, legat la gâtul lui cu tot. Nu mi-am putut reţine un zâmbet. Spaima lui era mai hazoasă decât a mea pentru că lui îi tremura barba lungă, căruntă şi preţ de o secundă aproape am putut jura că i-a sărit şi pălăria mare de fetru de pe cap, pe care o uitase acolo deşi intrase într-un spaţiu închis.

Arătarea colorată a continuat să se agite răcnind printre oamenii care aşteptau cuminţi să intre în sala de spectacol. S-a aplecat peste geam periculos, încât o doamnă a sărit: "Să o ţină cineva că altfel pică în cap!". Toţi dimprejur au avut tendinţa să o prindă, dar nimeni n-a îndrăznit. Într-un târziu arătarea s-a răţoit la noi, viitorii ei spectatori: "Da' intraţi ce mai aşteptaţi?!!". Am intrat surprinşi, râzând.

Preţ de o oră şi jumătate am trăit o Americă a extremelor închisă pe un podium mic, imaginar, căci se confunda cu publicul, fără nici o demarcaţie. O Americă a kitch-ului şi a suferinţei umane, care nu-şi găseşte liniştea nici profunzimea fiinţei în vacarmul unei societăţi care transformă totul în comerţ, până şi sufletul, în numele bunăstării. O parodie? Poate o parodie amară în fond, dar spusă cu zâmbetul pe buze, convingător, într-un spectacol de o mişcare şi energie aiuritoare.

Tinerii actori? Nimeni alţii decât studenţii la Facultatea de Teatru şi Televiziune. O producţie a lor, cu intrare liberă pentru studenţi şi n