Între 1944-1948, odată cu invazia urmată de instalarea regimului comunist, s-a produs spulberarea valorilor culturii naţionale prin trecerea violentă la terenul contrafăcut al „culturii pentru mase” şi prin impunerea samavolnică a „omului nou”. A urmat o violentă desfigurare a instituţiilor care valorizau producţia de publicaţii, implicit a editurilor. Dispar peste noapte case de editură care promovau tradiţia culturii româneşti, faimoasa Editură a Fundaţiilor Regale pentru Cultură şi Artă, Editura Scrisul Românesc, precum şi Editura Cartea Românească ( înfiinţată în 1919!).

Editura „Cartea Românească” va fi desfiinţată în 1948 ca „antisovietică şi fascistă”. În 1969, odată cu ampla reformă editorială (şi prin aceasta Nicolae Ceauşescu îşi configura interesele de promovare a propriei imagini care trebuia să-l reflecte pe „cel mai democrat şi liberal preşedinte din Estul Europei“). Se înfiinţează mai multe edituri, unele noi, altele reconfigurate după cerinţele vremurilor noi, aşa cum s-a întâmplat şi cu „Cartea Românească“. Dar, prin voinţa breslei scriitorilor care, măcar formal, avea, în acele timpuri, autoritate, fie şi prin prezenţa unor mari scriitori în viaţa publică, noul act de naştere al editurii se semnează cu participarea intensă a Uniunii Scriitorilor. În rândul breslei era de dorit o astfel de editură pentru promovarea literaturii române contemporane, în primul rând, a noilor valori ale prozei, poeziei, eseului şi criticii literare, precum şi a noilor traduceri din literatura universală. Un program vast, generos, o lucrare de o mare dificultate care urma să ocolească abil cerinţele politice, să afirme valori reale pe un teren ce fusese golit începând cu anul 1946.

În dosarul de urmărire informativă (în patru volume) al lui Marin Preda din Arhiva CNSAS, se descifrează povestea Editurii „Cartea Românească” ca editură a Uniunii Scriitorilor