Frumuseţea Scrisorilor către Simon de G. M. Cantacuzino nu e lineară: este o frumuseţe surprinzătoare, deseori paradoxală. Ne-am fi aşteptat ca în plin deceniu de teroare şi de conformism, diseminat pînă în cele mai adînci cute ale organismului social, o scriere de etică şi de filozofie, pîndită de ochiul vigilent al Securităţii omniprezente şi transformabilă oricînd în probă de acuzare, – să fi fost cuminte şi ternă. Nici pe departe!

G.M.Cantacuzino a scris ca un om liber, netimorat, convins că vorbeşte viitorului şi neezitînd să ia în răspăr mare parte din „adevărurile“ curente. Un asemenea gen de spirit face din memorialistul dispărut în urmă cu mai bine de jumătate de veac contemporanul nostru.

Educat într-o belle époque pe cale de a se sfîrşi, viitorul arhitect auzise de peste tot, copil fiind, grave acuzaţii cu privire la originea sa princiară, cu privire la faptul că era vlăstarul unui lung şir de „exploatatori“, cum se spunea deja în cercurile socialiste şi comuniste. Uimit să audă aşa ceva chiar de la preceptorul său particular, copilul a respins instinctiv asemenea versiune a lumii, la maturitate, memorialistul va formula explicit adevărul pe care în copilărie îl percepuse doar instinctiv. În plină epocă a descoperirii şi a fascinaţiei luptei de clasă, el consemnează senin:

„De la început am avut încredere. O încredere care a mers crescînd cu scurgerea însăşi a vieţii. Dar încrederea în ce? A fost întîi o încredere nedefinită, imprecisă şi generală. Încredere în însăşi acea desfăşurare a vieţii în care dibuiam frumuseţea.

M-am născut idolatru. Fiinţele care au vegheat asupra primilor mei ani erau frumoase. Frumos a fost şi oraşul în care am început să privesc, şi casa în care mă jucam. Frumosul mi s-a impus ca un lucru firesc.

N-am pierdut în drum iluzii şi n-am părăsii nici primele visuri. De aceea îţi spuneam c-am