Mi-a telefonat Moartea:
− Vin să te iau. În zece minute sunt la tine…
Am încremenit. Știam că o se întâmple și asta, dar credeam că va fi cândva, într-un viitor îndepărtat.
− Nu sunt pregătit.
− Te iau și nepregătit.
− Asta-i culmea! Îmi mai trebuie cel puțin o săptămână ca să termin cartea la care lucrez.
− Nu mă interesează. Termenul nu se discută, e implacabil. Am întrerupt eu, odată, și un act sexual, cum să nu întrerup scrierea unei cărți?
− Dar e o carte foarte bună… Apariția ei va fi un eveniment.
− Așa spun toți. Și apoi, chiar dacă ar fi foarte bună, de ce s-o termini? Ar atrage și mai mult atenția rămânând neterminată. Pretinzi că apariția ei ar fi un eveniment… Dar încetarea ta din viață nu va fi un eveniment? Toate canalele TV vor transmite știrea.
− Le dai o mare satisfacție adversarilor mei literari…
− Le vine și lor rândul. Oricum, le sunt recunoscătoare, ți-au scurtat foarte mult viața. Cine știe cât mai trăiai dacă nu te hărțuiau ei… Mi-ai fi pus la grea încercare răbdarea…
− Dar chiar ești Moartea? Dacă e o farsă?
− Ai să te convingi în curând. Mai sunt opt minute până vin.
− Stai, stai! Nu chiar atât de repede! Nu am nici măcar sicriu…
− Se găsesc pe toate drumurile. Dacă vrei, îți dau numărul de telefon al unei firme de servicii funerare. Poți să faci comanda și telefonic.
− Doamne, ce înspăimântător! Ești chiar Moartea! Te recunosc după lipsa de umor.
− Sunt chiar ea. Nu există o Moarte interimară sau adjunctă.
− Și cum am să mor?
− De inimă.
− Cum m-ai găsit? Credeam că sunt la adăpost de tine aici, în Estul sălbatic.
− Cunosc bine România. Este țara pe care o prefer.
− De ce?!
− Pentru că aici ai parte mereu de surprize. În Germania aproape toți mor de bătrânețe, în patul lor. În România apar zilnic noi feluri de a muri.
− Ști
