“Ură” - ultimele litere care ne-au rămas din “cultură”?

Acum trei săptămîni, la cîteva ore după ce a apărut articolul meu în care întrebam, naiv, desigur, dacă “Nu v-aţi săturat de înjurături?”, un tiz semnînd doar Radu îmi transmitea: “În anii ‘80, student fiind, mergeam împreună cu vreo 5 colegi la toate meciurile de fotbal disputate la Bucureşti. Mergeam, analizam, comentam. Deşi eram doi dinamovişti, doi stelişti şi un argeşean, niciodată nu ne certam. Sigur, mai aveam împunsături, dar plecam de la ideea că ne place mai mult fotbalul ca sport decît o anumită echipă. Şi erau mulţi ca noi atunci. Or mai fi şi acum?”. După două ore, îmi scria MG: “O înjurătură, zisă cu năduf, din cînd în cînd, are “farmecul ei”, dar la noi s-a instalat o voluptate a înjurăturii, toată ziua, bună ziua, din te miri ce…”.

În după-amiaza aceleiaşi zile, Victor L. îmi răspundea scurt: “Ba m-am săturat! Îmi place să privesc frumosul din alte sporturi”. După patru zile, Kriterion îi răspundea lui Radu: “Şi eu eram student pe atunci, eram 6 colegi, doi stelişti, doi dinamovişti şi doi rapidişti, nu ne certam deloc, era doar cîte o ironie, mai ales cu dinamoviştii, dar eram prieteni înainte de a fi fanatici. Azi se ajunge la paroxism şi la a urî o echipă sau pe suporterii ei, aceasta reflectînd o stare a societăţii în ansamblul ei. Prea multă dezbinare, prea multă nevroză, prea multă vulgaritate, prea puţină educaţie şi bun-simţ”.

Le dau azi publicităţii, după ce l-am auzit pe un patron în fotbal cerîndu-i unui subordonat al său să fie arogant, arogant, arogant. Omul, ca de obicei, nu ştie ce vorbeşte, nu caută în DEX, unde aroganţa e definită ca înfumurare, impertinenţă. Dacă-l întrebi, el se vrea întîi de toate smerit. Nu-l urăsc, îmi este doar antipatic. De cînd nu aţi mai auzit de antipatia care în nici un caz nu e ură? De cînd nu aţi mai auzit de “împunsături” între