În seara zilei de 20 iunie 2012, cînd a prins să circule vestea despre tentativa de sinucidere a lui Adrian Năstase, am rămas surprins să văd şi să aud mai tineri colegi de breaslă care nu numai că nu-l căinau pe Adrian Năstase, dar, mai mult, nici măcar nu-şi ascundeau jubilaţia pentru tot ce i s-a întîmplat.

Discuţiile din timpul talk-show-ului, dar mai ales cele de după, mi-au lămurit motivul unor astfel de reacţii, în conflict cu înţelegerea pur omenească a suferinţei celuilalt:

Confraţii mei tineri îl urau pur şi simplu pe Adrian Năstase.

Unii dintre ei lucraseră la ziare şi televiziuni independente care – spuneau ei – suferiseră lovituri cumplite din partea neiertătorului Adrian Năstase.

Alţii, angajaţi ai unor ziare sau televiziuni cu patroni dependenţi de firimiturile guvernamentale, fuseseră lăsaţi pe drumuri la ordinul premierului sau, mă rog! aşa li se spusese.

Toţi însă cei care-l urau pe Adrian Năstase, chiar şi cei care nu intraseră în coliziune cu supărările acestuia, împărtăşeau o unanimitate exemplară în a-l schiţa pe fostul premier, fostul lider de Partid, fostul candidat la Preşedinţie, drept:

Arogant, Autoritar, Nemilos în distrugerea adversarilor, indiferent că aceştia erau ziarişti, colegi de partid, oameni de afaceri sau oameni de rînd.

Ce mai încolo și-ncoace, un veritabil om politic!

Viaţa a făcut ca steaua lui Adrian Năstase să parvină pe bolta ţării după ce mă pricopsisem cu o anume independenţă materială. Capabil şi sufleteşte, prin dispreţul faţă de gazetărie, să mă retrag oricînd din prim-planul vieţii publice, n-am depins o clipă de puterea politico-financiară a lui Adrian Năstase.

De aceea, n-am intrat în conflict deschis cu fostul premier.

Asta, poate, și pentru că, dînd curs unor sfaturi sau doar unei intuiţii, Adrian Năstase, Omul atotputernic, a jucat faţă de mine, cu br