Aproape că nu cunosc artist, dintre cei afirmaţi sau dintre cei pe cale să se afirme, să nu-şi dorească să aibă succes în afara graniţelor, iar acest lucru nu este de azi, de ieri, ci poate dintotdeauna.

Pentru artiştii români, fie ei scriitori sau artişti plastici, succesul în afară este visat şi ca o recompensă pecuniară pentru talentul pe care cred că îl au. Îl urmăresc ca pe un vis, crezând că acolo, mai bine decât acasă, ar putea să trăiască numai din arta lor. Cele câteva reuşite de răsunet, de la Brâncuşi încoace, sunt provocări, care spun că se poate. Aflat la masterat, la Paris, Mircea Cantor mărturiseşte că atunci când colegii săi de grupă au plecat la New York, într-o expoziţie, el a fost obligat să rămână acasă, la Paris, pentru că era român. Ca să nu lipsească, totuşi, de la acea întâlnire cu America, Mircea Cantor a trimis o fotografie imensă cu sine însuşi, purtând o pancartă albă, aşa cum poţi vedea, peste tot, aiurea, autostopişti care îşi caută o destinaţie. Pancarta lui este albă, nu scrie nimic pe dreptunghiul alb, pentru că destinaţia poate fi oriunde. Cel puţin aşa citim din explicaţia pe care Mircea Cantor o dă într-un interviu lui Cristian Neagoe, în Buletinul „Şapte Seri”, postat de curând pe net, odată cu deschiderea expoziţiei de la MNAC, ce are un titlu atât de orgolios, „Q.E.D”. Da, spun că genericul este orgolios, pentru că, în sfârşit, după succese redutabile, la Paris şi New York, Mircea Cantor vine acum la Bucureşti, adică acasă, cu gândul subînţeles de a se aşeza într-o recunoaştere naţională. Cât de glorios este artistul şi cât preţ pune el pe glorie, putem să aflăm împreună numai din timpul care vine din viitor. Cert este că sub cele trei majuscule orgolioase, odată cu intrarea în sălile Muzeului Naţional de Artă Contemporană, Mircea Cantor îşi domoleşte elanul şi scrie, tot cu majuscule, pe un perete întreg, „SIC