Pe oricare scenă lirică prezenţa lui Don Giovanni în repertoriu este un must şi în acelaşi timp o piatră de încercare, pentru că la Mozart se vede şi se aude totul, orice neglijenţă în rostirea muzicală, orice greşeală de gust, orice urmă de vulgaritate se amplifică în undele limpezi ale acelui diamant perfect care este textul mozartian.

Don Juan, personajul lui Tirso de Molina (născut probabil dintr- un mit mult mai vechi) a cunoscut numeroase întruchipări teatrale, muzicale, literare şi a hrănit o enormă literatură, până în zilele noastre. Flaubert spunea că cele mai frumoase creaţii ale lui Dumnezeu sunt marea, Hamlet şi Don Giovanni. Universal şi etern, arhetipul s-a cristalizat perfect doar în opera mozartiană poate pentru că, aşa cum remarca Kierkegaard, îndeobşte muzica însoţeşte acţiunile, trăirile, în timp ce în Don Giovanni ea le dezvăluie cele mai adânci rădăcini. Asta spune totul despre dificultatea de a da dramei mozartiene o formulă teatrală convingătoare. Într-o incomparabilă sinteză între dramă şi muzică, Mozart exprimă un caleidoscop de stări şi emoţii, contopindu-se, identificându-se cu fiecare personaj în parte. Nenumărate au fost lecturile încercate de-a lungul timpului pentru a desluşi traseul eroului ca exponent al naturii umane experimentând erotismul şi întâlnind demonicul; prins între două lumi, cea a mitului medieval şi cea a modernităţii ca întruchipare a dorinţei şi forţei vitale, el devine prototipul rebelului absolut care sfidează morala şi legile societăţii în numele unui individualism extrem. În prima sa replică, lansată către Donna Anna „Chi son Io tu non saprai ” el se drapează în mantia misterului atât de drag romanticilor, aruncând o provocare nu numai către femeia pe care tocmai încercase să o agreseze ci şi artiştilor ce-l vor incarna pe scenă.

În premiera văzută recent pe scena Operei Naţionale Bucureşti, cele