Bineînţeles că titlul romanului lui Corin Braga, Luiza Textoris (Polirom), înspăimântă mortal, întrucât anunţă textualisme, structuralisme şi hermeneutici cumplite. Ceva din toate acestea există în roman, dar doar în sprijinul interpretării viselor. Mare pasionat de tot ce înseamnă vis şi călătorie în inconştient, de la şamani şi vrăjitoare până la ficţiuni scriitoriceşti în domeniu, cercetătorul transpune în roman tot ce ştie din teorie. Lucru deloc facil, ba chiar riscant.

Meritul de pornire este că eroii lui Corin Braga nu visează precum romanticii, deşi parcă au mereu la îndemână o cheie a viselor, nici nu practică arta visatului – un dribling al entităţilor metafizice seducătoare şi periculoase – aşa cum o descria Carlos Castañeda, nici nu practică visul narcotic à la Jack Kerouak (Book of Dreams, 1960) şi beatnici, dar nici anticipativ-parabolic, cum se întâmplă în Johnny Panic and the Bible of Dreams (1977) al Sylviei Plath. Cât despre oniricii Dumitru Ţepeneag şi Leonid Dimov, aceia erau mai mult meşteri în minunate parabole estetizate şi bufe. Scriitura de aici reuşeşte să menţină o temperatură normală, inflamaţia vizionară este ţinută sub control, iar primele fraze anunţă un baroc gen Corneille: „Luiza Textoris era o fată cu nasul cârn şi ochi exoftalmici. Îi plăcea să doarmă, fiindcă în fiecare noapte în interiorul capului, pe spatele pleoapelor închise, i se deschidea o sală de cinematograf.” Dar nu o sală de cinema fermecător de cumincioară şi cu reveriuţe, precum la Daniel Cristea-Enache, ci una turbulentă. Vâna romantică reiese chiar din declaraţiile Luizei, care se declară extraterestră şi Peter Pan, deci inadaptată sadea. Puştoaică şi nu prea, ea practică autohipnoza şi zborul oniric. La capitolul poetic, cartea punctează prin comparaţii metaforice briliante. Noroc că ele nu devin sâcâitoare: Luiza doreşte să conserve prospeţimea întâmplă