Cel mai liber om din lume
E ora trei dimineaţa şi tocmai s-a trezit. Îşi face palmele căuş, aruncă pe ochi apă rece şi-apoi se-aşază la masă, savurând în tihnă două căni mari cu ceai, însoţite de câteva felii de pâine unse cu miere şi unt. Pentru el, ceaiul e precum nectarul plin de nemurire al zeilor din Olimp. Bea peste trei litri pe zi. "În meseria asta, sunt mulţi care s-au ratat ori au murit din cauza alcoolului. Se zice că fără băutură nu rezişti pe mare. Prostii. Eu nu beau decât ceai. Iasomia pentru tensiune, busuiocul pentru ficat, iar seara încă două căni de sunătoare sau tei pentru un somn liniştit". Înghite ultimul dumicat, se închină larg, cu ochii închişi, şi-apoi începe echiparea. O treabă tare anevoioasă, cu multe rânduri de haine, care-l fac să pară vânjos ca un urs. "Nu-i de glumă cu gerul din larg. Doar puţin dacă adie vântul şi ţi se sfărâmă pielea pe tine". Pune pe cap o căciulă de piele, trasă peste urechi, îşi ia traista pe umăr şi iese în bezna nopţii, târşâindu-şi cizmele mari de cauciuc pe pietrişul din faţa casei. Nici ţipenie de om pe drum, doar o pisică noctambulă îi dă timid târcoale, mieunând răguşit şi adulmecându-i mirosul de peşte din haine. E sfârşitul lui martie, dar gerul încă îi mai biciuie obrajii. După un sfert de oră, ajunge în port, la barăcile pescăreşti. Cândva, la ora asta, era plin de pescari aici. Îşi pregăteau uneltele şi-apoi plecau voioşi în grupuri mari de bărci. Acum, e numai el, cu faţa şi mâinile bocnă, într-un decor părăsit. "Mă înţeapă la inimă, domnule reporter, când văd cum s-a năruit lumea asta a noastră. Nici nu vă puteţi imagina ce zile frumoase erau alea, când plecam în larg cu toţii, ca nişte adevăraţi vikingi". În noaptea asta, marea se-arată cuminte, ca un lac nesfârşit. O fâşie plină de pâlcuri luminoase tremură uşor sub razele lunii, până hăt, spre capătul pământului.
