Poezia este matematica sufletului; prin forţa verbului, ea ne deschide porţile tainice ale fiinţei şi nefiinţei, ale cognoscibilului şi incognoscibilului. Matematica operează cu cifre, poezia cu sentimente, cu stările cele mai ambigue prin care trecem şi atunci cînd simţim, fie şi pentru o clipă, bucuria de-a fi, şi atunci cînd sîntem pătrunşi de cea mai neagră deznădejde.

Toate aceste stări, pe care ştiinţa le poate defini cu greu, poezia le surprinde printr-o străfulgerare, prin zbaterea unor cuvinte ce se cufundă în propria lor cenuşă, după o ardere de tot.

Poezia e ecuaţia perfectă a stărilor noastre diurne şi nocturne, a relaţiei noastre cu inconştientul materiei şi al cosmosului, dar şi cu eul nostru profund.

Poezia ne relevă văzutul şi nevăzutul. Ne relevă trecutul nostru scufundat în beznă, rămas în memoria materiei ce ne înconjoară, dar şi viitorul ce se năpusteşte peste noi. Poetul e un receptacol sensibil la vibraţiile pe care micro- şi macrocosmosul le-au înmagazinat sau urmează să le înmagazineze în interiorul lor. Viitorul îşi are o coerenţă a sa. El poate fi prefigurat. Desigur, în mare parte. Putem presupune că undeva, într-un gol cosmic, are loc gestaţia evenimentelor ce vor lua calea timpului prezent. Unele dintre ele se propagă asemenea undelor unui diapazon. Sau a valurilor pe suprafaţa unui lac. Deducţia o putem face apelînd la intuiţie şi la premoniţie, care îşi au, desigur, şi partea lor logică. Raţională. Dar dincolo de raţiune intervine şi hazardul ce împinge cursul evenimentelor pe un anumit drum, după care le deviază, în aparenţă, spre un alt ţel. În lume însă nu se desfăşoară nimic întîmplător. Schimbările din macrocosmos le au ca punct de plecare pe cele din microcosmos. Ultima particulă a materiei poate genera, oricînd, un nou început şi un nou sfîrşit al lumii. E necesar aici un infim impuls şi toată arhitectura