L-am văzut şi auzit pe Adrian Năstase în prima lui apariţie publică, de după experienţele traumatizante şi nemeritate prin care a trecut. Năstase a fost pentru mine unul din politicienii României ajunşi la putere, drept pentru care merita luat în colimator. Ceea ce am şi făcut, criticându-l adesea apăsat, aşa cum am făcut cu toţi politicienii puterii, în toţi anii democratici ai României. L-am lăudat prima oară explicit, dedicându-i un articol în România Liberă care atunci era condusă de Băcanu, pentru cea mai generoasă donaţie personală făcută de un politician – 600 de hărţi vechi ale teritoriilor româneşti, adunate de el, cu o pasiune nestinsă, încă de când era copil. Acea donaţie avea să devină Muzeul Hărţii şi Cărţii Vechi din Bucureşti, muzeu, pare-se, unic în Europa şi unul din puţinele de acest gen din lume. Am devenit apoi, mai ales după ce n-a mai fost în puterea executivă, aproape prieteni. Familia Năstase m-a invitat cândva la Cornu, dar n-am apucat să ajung. Şi eu i-am invitat la Sângeru în perioada în care era hăituit de Băsescu, perioadă care, simt eu, n-a încetat, atâta vreme cât veninul din caninii vulpii împuşcate mai poate răni. Şi pot. Într-adevăr, o vulpe al cărei corp se răceşte e părăsită de cohortele puricilor care au vieţuit pe ea. E un spectacol sinistru. Dacă te afli în preajmă, puricii ţi se pot sui pe picioare, îţi intră în căptuşeală şi trebuie să te fereşti. Atenţie, deci, la puricii care fug de pe vulpea Băsescu! Sunt toxici şi poartă nenumăraţi microbi, împrumutaţi de la carnivorul dispărut.

Spuneam că am început să-l cunosc pe intelectualul Năstase, în anvergura sa, abia după ce n-a mai fost la putere, hărţuit non-stop, opt ani, aproape zilnic, de armata de slugi băsiste din procuratură mai ales. Vârfurile acestei armate par a trece acum în solda altei puteri, puterea Ponta-Băsescu. Alăturarea celor doi, evidentă, se