În 1505 apărea la Paris o prea puţin cunoscută mărturie despre faima lui Zamolxis în mediile culturale renascentiste.
Este vorba de un poem în care numele getului e pomenit alături de legendarii întemeietori ai misterelor antice: Orpheus, fondatorul misterelor orfice, şi Eumolpus, întemeietorul misterelor eleusine. Poemul prefaţează ediţia pariziană a miscelaneului tradus în latină de Marsilio Ficino (1493) şi cunoscut astăzi sub numele de Corpusul hermetic. Este vorba de un dodecastichon ad lectorem semnat de Pierre Porta din Montreuil-sur-Mer, corector-editor la prestigioasa imprimerie a lui Henri Estienne (Henricus Stephanus), care pomeneşte aici de Zamolxis ca despre ilustrul reprezentant al unei antice religii de mistere, acea prisca relligione din care Renaşterea a făcut o importantă urmă a timpurilor în care eroii-zei mai umblau pe pământ: „Primeşte, tu, din ceruri oferta acestei cărţulii,/ Şi ia-o ca pe antica religie (prisca relligione) a lui Hermes cel/ De trei ori marele, neegalat nici de Orfeu, tracul/ Neîntrecut în cântec de Linus al lui Caliope,/ Nici de Zamolxis ce pe Eumolpus l-a depăşit,/ Ei care străvechea faimă a cerului probat-au./ Utilă e cartea într-a lumii umbră trecătoare/ Celor ce cu-adevărat lumina pură o îndrăgesc./ În ea-i înţelepciunea, puterea vieţii şi a morţii,/ Aici găsi-vei tu ca să înveţi totul despre zei,/ Aici descoperi-vei de licori cupele pline,/ Nectarul pe care, tu, cititorule, îl vei obţine./ Rămâi cu bine!”i [trad. aut.].
Pentru a înţelege cauzele şi circumstanţele apariţiei lui Zamolxis în poemul parizian trebuie să ne întoarcem la anul 1469, când Ficino scrie Epitoma la dialogul Despre lege al lui Platon (publicată abia în 1484), în care Zamolxis apare enumerat alături de Zoroastru, Hermes Trismegistus şi Moise printre „iluştrii fondatori al legilor” (illustres conditores legum), cei care au „inventat” a
