… că mă gândeam să îmi dresez o râmă, că s-au făcut mari, cât balaurii. A fost de ca şi cum aş fi-ncercat să-mi fac loc în timp ori să tai frunză la îngeri. Dar şi să-mi dau leac de frică, precum Vodă Lăpuşneanu. Mereu am vrut să sap. Visam cazmale mici şi sape rotunjite, pe măsură. Ei se temeau c-o să mă tai. Bine că mă lăsau totuşi să mă uit.
Taie Lemne avea trei fete şi-o nevastă, Aurica. Era cizmar, mandatar sub comunişti, şi gornist la morţi, că nu duceai omu’ pe ultimul drum fără un repertoriu. Cânta leneş, plat, cu vigoare numai la răspântii. Primul om blazat pe care l-am văzut. Un tip ciudat, taciturn, nemulţumit, cârpea prost, cosea prea creativ. Nu-i plăcea nimic, nu-l plăcea nimeni. Toţi aveau nevoie de el, aşa c-a fost şi primul om cu-n tip de libertate manifestă complet aparte.
Nu voia el să muncească deloc acasă. Pentru asta, erau cele patru femei. N-aveau decât o bucată de curte, dar o despărţeau primăvara în dreptunghiuri pentru zarzavat. Săpau şi râdeau, până venea el. Apoi, doar săpau. Mă uitam şi eu la ele, printre uluci, că erau vesele şi mi se păreau verzi. Nu era niciuna frumoasă, că n-aveau cu cine semăna, dar fierbeau de viaţă şi, când au dat în clocot, au şi fugit.
M-au chemat într-o zi, să le văd cum sapă. Mi-au dat o bucată de lemn pe care să stau, să nu răcesc. Înfigeau cazmalele în pământul moale şi-şi potriveau basmalele, să nu le certe mă-sa că tre’ să fiarbă iarăşi apă, de spălat. Fetele lu’ Taie Lemne sunt, cred, pentru mine, un fel de tinereţe strânsă-n trei smicele, că n-am mai văzut de-atunci vreo fată reavănă şi mirosind a vânt.
Aveam niţel peste trei ani şi le priveam ca un căţel privilegiat. Şi, la un moment dat, ceva, ceva au observat şi ele, dar n-am habar cum şi-au tradus. Cert e că aia mare, Flori, a luat pământ pe luciul cel tăios, l-a dus spre piept, l-a cercetat şi-apoi a smuls ceva din el, privin
