Presa a vuit vreo două zile, apoi s-a liniştit. Aveau alt subiect proaspăt şi mai senzaţional: amanta primarului născuse cvintupleţi. Eu îi eram recunoscător lui Nicki, normal. Nu scosese o vorbă despre mine. Dar asta nu-mi uşura cu nimic situaţia. Trebuia să scot câştigul. Şi puteam să fac asta doar la modul cel mai simplu, asumându-mi că o să fiu descoperit. Altă soluţie n-aveam. Până la urmă, ei credeau că Nicki câştigase. După toată altercaţia, nu avea cum să mai rişte să-şi ridice câştigul. Deci nu mă aşteptau aceiaşi băieţi sau alţii în agenţie, pregătiţi să mă bată. Mi-am luat inima în dinţi după încă două zile de măcinare. Mă închisesem în mine, aproape că nu mai vorbeam cu Ilinca. Nici ea cu mine, mă lăsase în amarul meu, credea că am probleme în familie.
Am intrat în agenţie cu o pungă cu 1.000 de bilete. Tot era suficient cât să le închid agenţia. Aveam noroc, şi de data asta alesesem ora potrivită, agenţia era goală. M-am dus spre tejghea. Era o angajată nouă. Probabil pe cealaltă o dăduseră afară. M-am fâstâcit când i-am prezentat situaţia.
– Am de scos nişte bilete.
– Foarte bine, felicitări, mi-a zis ea cu zâmbetul pe buze. Mima empatia, probabil aşa i se spusese la minimul training de care avusese parte.
– Păi da, dar câţi bani aveţi?
– Ia uite, avem un curajos. Aţi dat lovitura?
– Îndrăznesc să cred că da.
Am golit conţinutul pungii. Cele 1000 de bilete s-au răsfirat peste tot, pe angajată, pe tastatură, pe tejghea, pe jos.
– Şi... Ahm... OK. Trebuie să dau un telefon.
Asta e, ce să-i fac? Nu furasem pe nimeni. Nu făcusem nimic ilegal. Avusesem noroc. Mă credea cineva? Nu mă credeam nici eu. Doar că nu era vorba despre o cunoaştere în sensul mafiei la care se gândeau ei. Dacă ţineam la libertatea mea, trebuia să explic. Altă cale nu era. Angajata a vorbit la telefon mai bine de 10 minute. Se
