Expresia din titlu e consacrată de câteva decenii. Iniţial, ea s-a referit la limbajul politic, mai exact la o anomalie a acestuia.

Cu timpul s-a remarcat faptul că multe alte limbaje (dacă nu cumva toate) sunt tentate în egală măsură de folosirea unui jargon propriu, capabil să le identifice. Pe vremea studenţiei mele, lingviştii vorbeau de stiluri profesionale. Medicii au jargonul lor, avocaţii pe al lor şi aşa mai departe. Până şi criticii literari şi-au făurit unul prin anii 1950-1960, odată cu moda structuralistă. Predilecţia cu pricina ţine, dincolo de o anumită emfază, cu alte cuvinte, de orgoliul profesiei, de necesitatea unui vocabular propriu fiecărui domeniu. Fără acest vocabular n-ar exista farmacologie. Nu toate profesiile pretind în aceeaşi măsură un vocabular specific. Cred, de exemplu, că noi, criticii literari, ne situăm în partea de jos a scalei, putându-ne exprima foarte bine în limba comună oamenilor cultivaţi.

În limbajul politic, limba de lemn are, ca funcţie esenţială, mascarea ideologică a realităţilor neconvenabile.

Intenţii ideologice şi codificare Să ne întoarcem la originea expresiei cu pricina. Ea definea o anomalie a limbajului, nu o stare normală de fapt. Anomalia era rezultatul unei intenţii ideologice şi consta în codificarea mesajului. Limbajele ştiinţifice sau literare n-au motive să recurgă la acest procedeu. Orgoliul pe care l-am menţionat conduce, cel mult, la o glazură superficială a lexicului meseriei. Codificarea înseamnă ascundere, secret, scopul fiind împiedicarea accesului la informaţie. Ea este şi o măsură de protecţie, în limbajul diplomatic, mai ales, menită a preveni incidente între state. În limbajul politic, limba de lemn are, ca funcţie esenţială, mascarea ideologică a realităţilor neconvenabile. (Circula în „Epoca de aur“ următoarea expresie, referitoare la faptul că recolta era strânsă doar în