Se pare că valul de schimbări care reprezintă rezolvarea unei nedreptăţi ce afectează de prea multă vreme o bună parte din omenire a venit puţin şi în România. Vorbesc despre cele câteva ţări care au început drumul (sau l-au finalizat deja): de a introduce dreptul la căsătorie pentru cuplurile formate din persoane de acelaşi sex - Uruguay, Noua Zeelandă, Franţa.

E un semn extraordinar pentru mine că a început să se vorbească despre asta şi în România. Ştiu că se va vorbi mult, se va vorbi, din păcate, dureros de pe lângă, până se va întâmpla ceva, dar cred că încerc să mă pregătesc mental şi emoţional pentru asta. Ştiu că o să aud din nou şi din nou lucruri dureroase, dar sper că la un moment dat voi putea, totuşi, să mă căsătoresc cu partenerul meu de viaţă.

Acum câteva zile am auzit unul din primele mesaje, pe care o să am neplăcerea să le mai aud şi de acum încolo, cu ocazia dezbaterii publice pe subiectul ăsta: „de ce să aibă dreptul să se căsătorească, doar homosexualii sunt anormali, sunt bolnavi” (cireaşa de pe tort: „dar, desigur, eu nu am nimic cu ei”).

Hai să clarificăm nişte lucruri simplu de înţeles. Aici vorbesc doar despre drepturi, despre lege, despre civil şi nu despre religie, biserică, nunţi şi binecuvântarea preotului. Când vorbesc aici despre căsătorie, vorbesc despre drepturi, despre facilităţi, despre contracte civile, despre judecătorie şi primărie şi nu despre biserică.

Ei bine, hai să presupunem că da, homosexualitatea este ceva anormal şi că e o boală. Desigur, nişte oameni inteligenţi şi care se pricep la boli mai bine decât un senator din Constanţa (vorbesc despre experţi de la Organizaţia Mondială a Sănătăţii, de la Asociaţia Psihologilor Americani şi Asociaţia Psiahiatrilor Americani) au spus clar şi răspicat că homosexualitatea nu este o boală, dar, de dragul articolului, să presupunem timp de 5 minute că ar fi.